C A S A

„Un concept poate fi descris ca virtual pentru că trimite la o altă lume – o dublură a lumii noastre sau a lumii în care se desfășoară un anume discurs.” (Mihnea Măruță, Identitatea virtuală)

„Internetul era plin de fake news și de porcării. L-am naționalizat și am înființat ROMNETUL.” (Alex Moldovan, C A S A)

La început, Casa lui Alex Moldovan pare o carte despre violența din școli. Însă, așa cum se dovedește imediat, școlile sunt ale viitorului, dimensiune virtuală — iar adjectivul „virtual” se referă atât la un potențial nemanifestat, dar imaginabil, cât și la dependența de tehnologie, la creierul conectat la Vox.

În curtea școlii, Tara Medinski este obligată de Ian, un băiat mai puternic, să rămână cu fața lipită de asfalt. Între cei doi conflictul e mai vechi, se disprețuiesc și se vânează, în văzul colegilor animați de o nouă confruntare.

„— Spune că-ți pare rău.

—…

— Haide, spune… că-ți pare… rău!

— Vezi să nu.

Sunt întinsă pe jos pe terenul de sport, cu fața lipită de asfaltul fierbinte. Mâine voi avea pe obrazul stâng o julitură de toată frumusețea ca să-mi aducă aminte prin ce-am trecut. Încerc să mă eliberez, dar Ian mă ține blocată într-o figură de judo sau de karate sau de ce naiba o fi. Deși știu că n-am nicio șansă împotriva lui, nu mă pot abține să nu mă zbat. Cu cât mă mișc mai mult, cu atât simt mai tare cum asfaltul zgrunțuros îmi lasă urme însângerate pe față.

Mă mai smucesc o dată și reușesc să-i văd moaca — are trăsături de luptător. Mandibula îi dă un aer agresiv fără să trebuiască să facă vreun efort în sensul ăsta. Arată exact așa cum se comportă: ca un animal.

S-au strâns deja o grămadă de gură-cască. Întotdeauna se găsesc unii care vor să vadă cum o încasează cineva. Pedeapsa și umilirea. Mă cuprinde un val de indignare. Nenorociții naibii! În loc să mă ajute, stau și se holbează ca proștii cum mă caftește ăsta. Oftez în gând și-mi zic că nu-s neapărat răi, ci doar curioși. Poate că la fel aș împietri și eu dacă l-aș vedea pe vreunul dintre ei pus la pământ de cel mai puternic băiat din școală.” (pp. 5-6)

Cartea lui Alex Moldovan își ia cititorul prin surprindere și-l introduce într-o lume pe care oricine și-o poate explica parțial, din experiență, în câteva din mecanismele ei abuzive.

Acțiunea începe într-o joi, pe 12 aprilie 2045. Viitorul se anunță plin de probleme, aceleași probleme dintotdeauna —conflictele și spiritul concurențial, comunicarea deficitară cu părinții, școala ca mediu de socializare dificilă, nu de afirmare a valorilor, criza de identitate provocată de stima de sine redusă etc. Se adaugă tehnologia utilizată pentru supravegherea totală, permanentă, abuzivă.

Ideea că în viitor comunicarea s-ar putea face direct, fără (inter)conectări prealabile, doar prin intermediul unui cip este un deziderat înspăimântător al creatorilor de tehnologie; am găsit-o și la Mihnea Măruță, în Identitatea virtuală. N-ar mai fi nevoie de cuvinte pentru a comunica. Gândurile proprii nu s-ar mai putea distinge, periculos, de gândurile pe care alții ni le transmit, fără suportul limbajului.

„În comisii se discută un proiect controversat care i-a pus pe toți pe jar. Stă blocat de luni întregi și fiecare vot contează. E vorba despre bioinginerie și nanotehnologie. Shit like that. Un soft complex care permite transferul unor fluxuri de date direct în mintea umană, prin cip. Asta ar transforma practic informația din cloud într-o extensie a neocortexului.” (p. 179)

„— Stai așa, voxuri în minte? Cum adică?

— Adică ar fi ca și cum ți-ar vorbi cineva direct în cap. De la un punct încolo, n-ai mai ști care sunt gândurile tale și care-s ale lor.” (p. 180)

Cei obișnuiți cu aventurile Olguței vor vedea în Tara Medinski același personaj la altă vârstă, vor căuta asemănările —și ele există, după cum există și deosebirile. Tara și Olguța au în comun inteligența, curajul, valorile, dorința de a salva lumea. Sunt independente și obișnuiesc să-și noteze gândurile într-o agendă, pe un blog. Pentru început, așa stau lucrurile.

Treptat, pe măsură ce sunt inserate în roman și notele informative despre Tara, se văd limpede și diferențele dintre personaje. Tara are optsprezece ani, e o „mixată” și este „om mare”, adică o tânără cu probleme. Deși fragili emoțional, tinerii se dovedesc mai responsabili decât adulții, iar Tara este un exemplu de putere interioară.

˂˂— Ți-ai pierdut cuvintele, mixato?

Nu mi se iartă nicio secundă originea slavă. La fel ca „mixat”, și „om mare” este un eufemism care nu păcălește pe nimeni. Om mare în loc de „grăsană”. Sau de „umflată”. Așa îmi trebuie dacă am cu douăzeci de kile peste recomandarea Ministerului Sănătății și cu treizeci mai mult decât mi-aș dori eu. Colegii mei caută soluții alternative de când s-au stabilit pedepse pentru folosirea oricărui cuvânt ce poate aduce atingerea demnității umane. Ba alte cuvinte, ba semne, ba priviri cu subînțeles. Eufemismele-s la limită, scapi ușor cu ele. Computerul nu face distincții chiar atât de subtile. E suficient să-ți folosești imaginația și să găsești un sinonim mai puțin dur. E chiar mai rău de când interdicția asta a ridicat folosirea eufemismelor la rang de artă. Am colegi care te pot face să plângi în mai puțin de trei minute.˃˃ (p. 7)

Se observă exprimarea liberă a personajelor, în granițe îngăduite de verosimilitate. Limbajul are preluări din vocabularul tinerilor, ocolind însă expresiile prea directe sau exprimarea metaforică de tip argotic, cu alte cuvinte, un limbaj actual și accesibil, fără inventarea unei noi limbi, ca în Portocala mecanică a lui Anthony Burgess.

De fapt, se observă la nivel discursiv utilizarea preponderentă a două registre diferite și contrastante, naturalețe și închistare. Mai întâi, limbajul tinerilor care nu se cenzurează neapărat, rămânând totuși rezonabili — „WTF?”, „fir-ar”, „să nu mă scobesc în nas sau să nu mă scarpin în…”, „să-mi dau un shut down rapid”, „la naiba!”, „nu vrei s-o încurci”, „wow! m-a spart!” etc. Într-o țară în care se cântă imnul și i se cântă imnuri Președintelui, în limbaj de lemn se redactează notele informative:

„Pe data de 12 aprilie 2045, s-a aprobat în regim de urgență solicitarea de inițiere a acțiunii de verificare a numitei Tara Medinski. Din informațiile obținute prin mijloace specifice muncii de urmărire, am stabilit că avem de-a face cu o persoană cu inteligență peste medie, cu reale aptitudini de lider, dar cu o capacitate scăzută de adaptare la mediul social. Este extrem de refractară la orice formă de autoritate, lucru care i-a creat probleme pe întreaga durată a parcursului școlar.” (p. 94)

Sala de consiliu este imensă și aglomerată, pereții sunt transparenți, o ironie a unui sistem care pretinde transparență totală din partea individului obișnuit, oferind privilegiul netransparenței (și alte privilegii) celor selectați de Algoritm pentru o legislatură.

„— Acolo sunt birourile consilierilor și comisiile, îmi explică doamna Eva. E locul unde se lucrează concret la propunerile legislative și așa mai departe. Niciun birou de-al aleșilor nu poate avea pereții opaci. Din ordinul direct al Președintelui. Totul e expus privirii celorlalți, pentru ca oricine să știe în orice moment ce face fiecare. Nu, îmi anticipează ea întrebarea nerostită, nu e plăcut să n-ai pic de intimitate, dar Președintele știe mai bine. Din fericire, omul are o capacitate aproape nelimitată de a se obișnui cu binele și, mai ales, cu răul.” (p. 83)

Tara este liderul unei generații neobișnuite, de tineri fragili emoțional, dar cu un acut simț al dreptății. Înclinați spre excese, tinerii au la un moment dat de făcut o alegere decisivă, optează pentru calea care li se potrivește. Mimează supunerea oarbă fața de sistem, dar îl subminează din interior, așa cum procedează Ariana, Tudor, Irina sau Tara. Uneori, cu riscul vieții.

Casa începe ca seria Divergent, are puțin și din Jocurile foamei, adică suspans, războinici, constructori și economiști, fanatici și opozanți, un lider carismatic, cel mai iubit dintre dictatori, un tată absent, dar prezent în gândurile fetei.

Proza lui Alex Moldovan are un scenariu distopic, cu mult dialog și multă acțiune, alegorie Orwell, reflecție asupra unor generații care decid, între 18 și 22 de ani, ce drum trebuie urmat.

La sfârșitul primului volum, cititorul rămâne cu multe întrebări care se cer lămurite în următorul volum, ceea ce confirmă dimensiunea detectivistică a Casei – de pildă, cine i-a luat Tarei agenda (să ai agendă în format fizic, nu digital, este infracțiune) și cine i-a adus-o înapoi. Secretele sunt încă întregi, pot fi doar vag intuite. Tara Medinski e în primejdie. Fata a găsit însă un motiv puternic pentru a-și dori să lupte cu un sistem represiv, în aparență imposibil de învins.

„Mai ales că am altceva de făcut, mult mai important. E lucrul care mă ține în viață și care m-a împiedicat să-mi pierd de tot mințile. Mă așez la birou și dau tastatura la o parte. Scot de la piept carnețelul, apoi stiloul rămas moștenire de la tata și încep să scriu ca disperata.” (p. 93)

C A S A de Alex Moldovan