„Busola” lui Mathias Enard

Colecția Babel a Editurii Nemira ne propune o serie foarte incitantă de romane ale unor autori contemporani premiați, dar care, totodată, se bucură de un succes real în rândul cititorilor avizați. Printre aceștia se numără și Mathias Enard, un scriitor francez care intimidează prin lista de premii mai mult decât râvnite pe care deja le-a primit, deși el este încă foarte tânăr. Ne bucură faptul că Editura Nemira a reușit să obțină drepturile de autor pentru romanul publicat în 2015 – Busola, pentru care autorul a fost răsplătit cu Premiul Goncourt, și că a abordat cu maximă responsabilitate editarea acestuia: traducerea de mare finețe îi aparține unui scriitor român bun cunoscător ale subtilităților limbii franceze – Cristian Fulaș, iar echipa tehnică a editat impecabil volumul cu peste 440 de pagini.

De ce ar trebui cititorul român să aibă volumul pe raftul preferat din biblioteca sa? E simplu: pentru că este un roman de excepție! Dar cum definim excepția sa? În primul rând, este un roman de dragoste…dar cine mai are nevoie de astfel de romane astăzi?? După ce se încurajează și tot dă târcoale romanului lăsat în așteptare pe raftul cu noutăți din bibliotecă, cititorul rămâne plăcut surprins să constate că primele zeci de pagini le-a citit aproape pe nerăsuflate, ceea ce confirmă fluența, cursivitatea scrierii lui Enard. Da, este un roman de dragoste, dar nici pe departe siropos, lacrimogen, ci un dialog interior de o sinceritate aproape dureroasă, în care aproape fiecare dintre noi se recunoaște măcar parțial. Autorul se dovedește deosebit de ingenios în construcția romanului: cele nouă capitole sunt, de fapt, părțile unei nopți de insomnie care-i provoacă personajului principal – Franz – o introspecție a marii sale iubiri – se pare imposibile – față de Sarah. Francois-Joseph, așa cum i se adresează Sarah în corespondența scrisă ce se întinde pe parcursul mai multor ani, este obligat să-și identifice sursele neputinței sale fizice și psihice care îl împiedică să recunoască public iubirea imposibilă față de Sarah.

Dialogul interior se dezvoltă treptat, iar cititorul rămâne uimit de erudiția lui Franz, dar și de cea a autorului, care ne transpune într-un Orient Mijlociu mitic, fabulos, dureros de palpabil: simți căldura istovitoare a deșertului, suferi alături de personaje atunci când încearcă să se documenteze pentru lucrările lor științifice în orașele mitice ale Iranului și Siriei de astăzi sau în Egiptul contrastelor dintre sărăcia prezentă și fastul unei lumi mitice demult apuse, sau în Istanbulul haremurilor și al bazarelor apăsător de fascinante. Pretextul pentru desele călătorii în Orientul Mijlociu ale lui Franz este documentarea pentru o lucrare de anvergură cu privire la contribuția decisivă a muzicii arabe la dezvoltarea muzicii și culturii moderne europene, ceea ce explică numeroasele trimiteri la autori pe care unii dintre cititorii români i-au studiat cândva, iar pentru alții sunt doar niște nume în arhivele istoriei literaturii și culturii:

„Trebuie să fii Heine ca să desenezi așa, în zece rânduri, romanul unui amor defunct; bunul și spiritualul Henri Heine, cum îi spunea Téophile Gautier, Heine, cel care pune întrebarea, când hașișul e pe cale să plece la Constantinopol, aflat la Paris, la concertul lui Liszt, cu accentul său german plin de umor și de maliție: ”Cum veți mai putea vorbi despre Orient, odată ce ați fost acolo?” Întrebare care li s-ar fi putut pune tuturor călătorilor la Istanbul , în așa măsură călătoria își îndepărtează obiectul, îl diseminează și îl multiplică în reflexii și detalii până la a-l face să-și piardă realitatea.” (p. 80)

În paralel cu procesul de acceptare a imposibilității iubirii față de Sarah, în lunga, dar cu nimic excepționala sa noapte de insomnie, Franz caută posibile răspunsuri la această întrebare, în condițiile revenirii sale obsesive într-un Orient Mijlociu din ce în ce mai periculos:

„Imposibil atunci, la barul hotelului Baron, de prevăzut că războiul civil avea să înghită Siria, chiar dacă violența dictaturii și semnele erau omniprezente, atât de prezente, că preferam să le uităm, căci exista un anumit confort pentru străini în regimurile polițienești, o pace vătuită și tăcută de la Deraa până la Qamishli, de la Kassab la Quneitra, o pace mocnită sub ura tăcută și destine îmbrățișate de o robie cu care toți savanții străini se acomodau cu plăcere, arheologii, lingviștii, istoricii, geografii, politologii, toți profitau de calmul de plumb care se întindea de la Damasc până la Alep și noi la fel, eu și Sarah, citind scrisorile îngerului neconsolat Annemarie Schwarzenbach în barul hotelului Baron, mâncând semințe de dovleac, cu coaja albă și fistic lung și subțire, cu coaja de un maro șters, profitând de pacea Siriei lui Hafez al-Assad, părintele poporului – de când eram la Damasc?” (p. 128 – 129)

Frazele lungi, care se întind adeseori pe aproape o pagină întreagă, demonstrează tehnica desăvârșită a maestrului (putem, fără nicio reținere să îl apreciem astfel), florilegiile specifice artei arabe transpunându-se în construcția frazelor pagină după pagină. Pe de altă parte, cititorul participă la o lecție interactivă de istoria culturii, toate numele pomenite și sursele citate fiind cât se poate de reale. Din această perspectivă, cu siguranță faptul că a locuit mai mulți ani în Orientul Mijlociu l-a ajutat pe Enard în documentare. La prima vedere poate mira faptul că alter-ego-ul autorului (dar la fel de bine și al oricăruia dintre noi…) Franz este austriac! Este un loc comun deja faptul că educația cazonă, rigorile sociale strictespecifice civilizației germanice nu prea au corespondențe în decorațiunile bogate și apetența pentru culorile vii, calde ale popoarelor din Orientul Mijlociu. Dar, treptat, găsim explicația atât pentru titlu – Busola – cât și pentru această identitate. Contactul cu o civilizație total diferită îl obligă pe Franz să-și accepte complexele și printr-o psihanaliză tipic freudiană, să-și asimileze eșecul, etapă obligatorie în procesul de maturizare:

„De ce sunt pornit împotriva lui Wagner în seara asta? Poate e influența busolei lui Beethoven, cea care arată estul. Wagner e zâhir, aparența, sinistrul Occident gol. El blochează râurile subterane. Wagner e un baraj, odată cu el pârâul muzicii europene își iese din matcă. Wagner închide totul. Distruge opera. O îneacă. Opera totală devine totalitară. Ce ascunde el în sâmbure? Totul. Iluzia Totului. Cântecul, muzica, poezia, teatrul, pictura cu decorurile noastre, corpurile cu actorii noștri și chiar natura cu Rinul și caii noștri. Wagner e Republica Islamică. În ciuda interesului său pentru budism, în ciuda pasiunii pentru Schopenhauer, Wagner transformă toată această alteritate în sine creștin. Învingătorii, operă budistă, devine Parsifal, operă creștină. Nietzsche e singurul care a știut să se îndepărteze de această atracție. Care a știut să-i perceapă pericolul.” (p. 307)

Pentru ca în lupta cu iluzia totului să ai câștig de cauză, trebuie să apelezi la o busolă: busola iubirii necondiționate, a abandonului total, care să te direcționeze spre acceptarea ta și a celorlalți fără să aștepți răspunsuri, fără să mai pui întrebări. Dar e o busolă ciudată, unică:

„Arată, deci, întotdeauna aceeași direcție, la infinit, pe etajera ei și cu capacul închis. Atras asiduu de magnetism pe picătura lui de apă, dublul indicator roșu cu albastru indică întotdeauna estul. M-am întrebat întotdeauna unde găsise Sarah acest obiect bizar. Busola mea beethoveniană arată estul. O, nu e doar cadranul, nu, nu, dacă vreți să vă orientați, veți ține cont că această busolă indică estul, și nu nordul. O busolă de farse&capcane. Mult timp m-am jucat cu ea incredul, am făcut zeci de încercări, la fereastra bucătăriei, la fereastra salonului, la fereastra dormitorului și, efectiv, obiectul indică estul.” (p. 300)

Franz înțelege câțiva ani mai târziu, după ce relația cu Sarah devine din ce în ce mai voalată, rezumându-se la un schimb epistolar, de ce busola lui personală arată estul:

„Când metafizica musulmană se stingea, în tenebrele occidentale, odată cu moartea lui Averroes (și Europa latină s-a oprit acolo), ea continua să strălucească în est în teosofia mistică a discipolilor lui Suhrawardi. Aceasta e calea pe care o arată busola mea, după Sarah, drumul Adevărului în soarele levantin.” (p. 301)

Editura: Nemira