Brisbane – tărâmul făgăduinței este mai aproape decât am crede

Cu romanele lui Vodolazkin mi se întâmplă ceva ce am ajuns să-mi doresc din ce în ce mai mult de la literatură (roman, proză scurtă, teatru ori poezie, nu contează): să mă surprindă, să mă provoace și să mă țină cu sufletul la gură. Este foarte adevărat, scriitorul ucrainean o face și într-un mod foarte personal, căci la el provocarea este în spatele stilului și a formei, a vocilor și a tramei, e cu mult dincolo de orice am denumi primă interpretare. Deși lasă la îndemâna cititorului indiciile, ni le etalează și chiar ne îmbie să ne folosim de ele, adevărata interpretare stă într-un indiciu, unic indiciu, care este și foarte personal. Pentru cititor, nu neapărat și pentru autor. Da, undeva acolo, ascuns bine printre rânduri, pentru mine a fost indiciul bolii. L-am găsit aproape de finalul lui Brisbane, între zidurile unui campus universitar, unde stăteau de-a valma studenți și profesori, bolnavi mintali cu acte-n regulă sau doar alienați.

Brisbane, pentru mine, e despre alienare, luat în sensul de înstrăinare. Trăim într-o lume a înstrăinării, care ne îmbolnăvește (ne lăsăm pătrunși de tot felul de „boli sociale”) și pe care o contaminăm cu singurătatea noastră acută, scăpată de sub controlul mental și deraiată în tot felul de sindroame. Gleb Ianovski și jumătatea lui, Katia, învață să supraviețuiască în lumile din care sunt nevoiți să facă parte. Etern aflat între două lumi, două vieți, două alegeri, două situații imposibile, Gleb va face față învățând ce este frica. Căci frica pare că este singurul motor funcțional în zilele noastre. Brisbane e mai contemporan decât m-aș fi așteptat, pentru că nu mi-a fost ușor să mă distanțez de personaje și evenimente (mi-au fost atât de aproape și atât de binecunoscute situațiile lor de viață, încât de foarte multe ori n-am mai vrut să dau pagina, știam că urmează un lung șir de chinuri, introspecții, interogații ineficiente la nivel de rezoluții personale), dar cu atât mi pătrunzător și mai greu de uitat. De ignorare nici nu poate fi vorba!

Între tradiție și modernism, între domră și chitara clasică, între Ucraina și Mama-Rusia, între fostul URSS și occidentul democrat(ic), între Anna și Katia, între mama și tatăl despărțiți de viață, între familia lui și familia Katiei, între toate acestea, luate separat sau împreună, se află Gleb Ianovski. Nu e de mirare că între aceste eterne alegeri el se va rătăci până la o adâncire treptată și totală între pliurile memoriei. O memorie ancestrală, a tuturor antecesorilor săi, care, iată, acum devine a lui, personală și personalizată, datorită perfecțiunii cu care înțelege să opereze între primordial și secundar. Obsesia lui pentru perfecțiune face casă bună cu frica. E o frică derivată din teroarea ridicată la rang de artă de regimul comunist și căreia el habar n-are cum să-i facă față. Nu caută să supraviețuiască, dar îi reușește exact acest lucru: să rămână în picioare până la ultima notă scoasă de chitara sa sau emisă de corzile lui vocale. Pentru Ianovski a cânta devine stil de viață, de supraviețuire, deși nu va fi mulțumit niciodată pe deplin cu statutul de muzician, cu atât mai puțin cu cel de star. În episodul descrierii începutului de carieră de succes găsim preluate și transformate în figuri de stil toate clișeele și rețetele de succes ale anilor ´90, când aveam impresia că schimbarea vine la pachet cu bunăstarea și că a face compromisuri nu înseamnă automat și compromiterea persoanei în cauză.

„Dizolvându-se cu totul în Gleb, voia să vadă că i se și răspunde cu ceva. Condiția Katiei a fost acceptată cu însuflețire. Gleb dorea foarte mult să învețe germana, care pentru el se reducea la treizeci de cuvinte și de expresii auzite de la Katia. Dar și metoda de studiu s-a dovedit a fi eficientă: niciodată nu mai memorase cuvinte atât de repede. Procesul de învățare a fost alcătuit de Katia pe principiul extinderii. La început s-a apelat la materialul vorbit oferit de camera de baie – inclusiv denumirile părților corpului. După baie au urmat coridorul și bucătăria, apoi sufrageria, dormitorul, biblioteca (inclusiv denumirile păsărilor) și biroul profesorului. Biroul soției profesorului era biblioteca, ceea ce a permis să mai fie repetat o dată lexicul cult și cel ornitologic. Întrebarea de ce condițiile de lucru ale profesorului erau mai bune a făcut posibilă abordarea problemei egalității sexelor. Temele următoare au devenit casa, strada Bolșaia Pușkarskaia cu magazinele aflate pe ea, orașul și Țara Sovietelor. Astfel, potrivind apa rece și apa caldă (presiunea în conducte se schimba întruna), Gleb și Katia au ajuns la nivelul internațional. Aici a fost vorba cu precădere despre relațiile ruso-germane, pe care cuplul le-a întărit prin toate mijloacele accesibile lui. Cu aceasta s-a încheiat cursul practic de germană, care i-a imprimat pentru totdeauna lui Gleb o bună pronunție nemțească. Între timp, a devenit evident că, deși sunau minunat, în forma lor scrisă cuvintele lipseau cu desvărșire pentru el. La acest curs de germană ochiul a fost, în mod clar, mai prejos decât urechea. Fiind incomod de citit și de scris în baie, Katia și Gleb au mutat seara exercițiile gramaticale, pe care le făceau la masa din bibliotecă. Pentru baia de dimineață au rămas numai temele de vorbire. Ele îi erau deosebit de dragi lui Gleb.”

Călătoria ca stare este unul din laitmotivele romanului. Cunoașterea este rezultatul acesteia, în primul rând autocunoașterea. De fapt, înțelegerea; Gleb caută să înțeleagă, să se înțeleagă, pentru că așa este construit și așa se zidește pe interior. Altfel nu poți explica cum poate să reziste la toate valurile succesive de suferințe cărora trebuie să le facă față. E interesant felul cum a ales Vodolazkin să vorbească despre toate acestea, pentru că sunt pagini întregi pe care le citești râzând în hohote, deși întâmplările sunt de un tragism greu de tolerat. Știam că scriitorul are umor, din mai vechile lui cărți, dar și din întâlnirea directă de acum doi ani. Dar felul cum a reușit să se slujească de acesta și de ironia foarte fină face diferența între literatura bună și cea foarte bună.

Am lăsat la urmă relația dintre suferință și tăcere. Gleb Ianovski convertește tăcerea ca spațiu muzical în mod de supraviețuire și în element activ (motor) al relației dintre el și restul lumii. Între el și Katia, între el și Vera, darul vieții, între el și boală este tăcerea. Pentru ca el să poată înțelege are nevoie de această tăcere. Dacă a înțeles, atunci poate accepta toate cele ce i se întâmplă și poate merge mai departe. Și mai este ceva: pentru Gleb Tăcerea supremă este egală cu liniștea. Nu orice tăcere se poate converti în liniște. Pacea interioară nu derivă din orice tip de liniște. El știe să facă diferența dintre acalmie și liniște profundă, după cum știe să facă diferența între acțiune și reacțiune (paginile dedicate Maidanului devin referențiale din acest punct de vedere.

E interesantă alegerea lui Evgheni Vodolazkin ca boală a lui Gleb Ianovski: boala Parkinson. O boală a neliniștii totale, care culminează cu o paralizie a mușchilor. Un tremur continuu, deci o neliniște continuă. O absență totală a autocontrolului, o frică care dă în depresie, o suită de simptoame care fac imposibilă viața normală. Dacă Gleb ajunge sau nu să conviețuiască cu boala vă las să descoperiți singuri. Introspecțiile din anii bolii sunt dificil de parcurs, de pătruns cu mintea și, de multe ori, fac imposibilă empatia și/sau compasiunea, dar niciun efort nu va fi în zadar – Gleb va transcende spațiul literar și va fi prezent pentru mult timp de aici încolo.

După cum vedeți, despre Brisbane, adică titlul în sine al romanului, n-am pomenit nimic, după cum n-am adus în discuție multe alte mari teme. Din două motive: parte dintre ele le-am discutat direct cu autorul (mi-a fost aproape imposibil pe alocuri să nu reiau câteva dintre cele mai dragi mie teme), parte din ele trebuie să le descopere cititorul.

Brisbane de Evgheni Vodolazkin