Brisbane (roman) de Evgheni Volodazkin     

Autorul bestsellerurilor Laur și Aviatorul

Traducere din rusă de Adriana Liciu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

În noul lui mare roman, Evgheni Vodolazkin rămâne fidel universului său literar, continuându-și într-un mod sclipitor meditația asupra timpului, memoriei și iubirii, și își păstrează capacitatea de a-și surprinde mereu cititorul în alt fel, de aceea am putea afirma că Laur, Aviatorul și Brisbane alcătuiesc o trilogie.

La 50 de ani, Gleb Ianovski, un virtuoz al chitarei recunoscut internațional, născut la Kiev, cu studiile făcute la Sankt-Petersburg și care cunoaște succesul la München, e diagnosticat cu boala Parkinson. Un autor rus întâlnit întâmplător vrea să-i scrie biografia, și astfel Gleb pornește pe firul amintirilor, în încercarea de a găsi un nou sens existenței sale. Tot întâmplarea îi prilejuiește întâlnirea cu Vera, fiica de 13 ani a unei iubite din tinerețe, extrem de talentată la pian, și ea măcinată de o boală gravă. Conceput pe două voci, a muzicianului și a biografului său, pendulând între prezent și trecut, Brisbane e un roman simfonic în care moartea e învinsă nu prin muzică, nici prin iubire, ci prin puterea memoriei și a cuvântului. „Cu orașul Brisbane propriu-zis romanul meu nu are nici o legătură; altfel nu i-aș fi dat acest titlu“, declara Vodolazkin într-un interviu. Și totuși Brisbane e cheia întregii povești.

„Brisbane ne cufundă în atmosfera captivantă a acelei vieți în care nu este loc pentru nimic murdar, în care laturile întunecate ale naturii umane nu au nici o putere. […] Auzul absolut și anvergura subiectului i-au permis lui Evgheni Vodolazkin să creeze un roman îmbibat de un alb luminos, în care sunt concentrate ascuns toate celelalte culori și nuanțe.“ (Maksim Zamșev, Literaturnaia gazeta)

„Brisbane este o carte care ne poartă pe valurile amintirii, ne seduce prin armonia ei interioară și ne vaccinează împotriva disperării, oferindu-ne răspunsuri la întrebări înfricoșătoare.“ (Profil)

„Brisbane nu este oraşul din Australia, ci o fata morgana, o ţintă a visurilor, desigur, de neatins. Odată însă acel fa de sus atins, după cum spune scriitorul, muzicianul ajunge la convingerea că sensul vieţii nu e dat de succesul ei.“ (Olga Timofeeva, Novaia gazeta)

„Cred că mesajul romanelor mele este acesta: «Nu te lăsa pradă disperării». El se aude şi în Brisbane, în care eroul principal pierde sensul vieţii; dar viaţa e mai cuprinzătoare decât sensul ei.“ Evgheni Vodolazkin

„Vodolazkin a scris cel mai muzical roman din literatura rusă de după Orlov.“ (Mihail Vizel, Rosiiskaia gazeta)

„Ideile-cheie pe care e construit tabloul melodic al romanului se evidenţiază uşor: muzica, dragostea, moartea, credinţa, nemurirea.“ (Galina Iuzefovici, Meduza)

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în știinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste 100 de lucrări știinţifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferinţa internaţională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998–2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München, monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiţie, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează ca romancier în 2005 cu Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov (Humanitas Fiction, 2015), care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Humanitas Fiction, 2014), care devine revelaţia literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiu­lui Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor, Locul întâi – și câștigător al Pre­miu­lui Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnîi Bestseller (Bestsellerul Naţio­nal) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga – Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanul Brisbane (Brisben, 2018; Humanitas Fiction, 2019) se află actualmente pe lista scurtă la Bolșaia Kniga. Cărțile lui Evgheni Vodolazkin sunt traduse în peste 30 de ţări.

–Fragment–

Declinarea substantivului put (nota trad. –drum)’. Era un paragraf în manualul de limba rusă editat pentru şcolile ucrainene. Formele ruseşti – put’, puti, puti, put’, putiom, puti – erau puse acolo alături de cele ucrainene: put’, puti, puti, put’, putiu, puti. Principala deosebire: în rusă drum este ea. Gramatical – genul feminin. Odată, Gleb şi-a întrebat tatăl cum se face că drum este ea. „Pentru că drumul nostru“, a răspuns Feodor, „e ca o femeie, blajină, blândă, în timp ce drumul rusesc e aspru, nu e pre­vă­zut pentru viaţă. Tocmai de-asta nu putem să avem un drum comun.“ Pe neaşteptate, Feodor a început să cânte un cântec despre un tren blindat aflat pe un drum periculos. Cântecul era la fix, pentru că în dimineaţa aceea se dictase la şcoală o listă de lecturi particulare la literatura rusă, în care intra şi povestirea lui Vsevolod Ivanov Trenul blindat 14-69. Bdjilka, care scria încet, nu a reuşit să noteze numărul trenului blindat şi, după oră, s-a dus la profesoară, ca să îl scrie corect. Exista pericolul ca elevul să citească o povestire despre un tren blindat cu un alt număr. Dar pe Gleb îl frământau nu cifrele, ci gramatica. După ce a reflectat o săptămână, i-a dus lui Feodor o listă cu cuvinte de genul masculin în ucraineană şi de genul feminin în rusă, puse alături: bil’/bol’, drib’/drob’, pîl/pîl’, posud/posuda, rukopis/ rukopis’, Sibir/Sibir’, sobaka/sobaka². Şi-a rugat tatăl să comen­teze şi aceste cazuri. Rezultă din genul gramatical că, pentru ruși, durerea, fiind resimţită femeieşte, este mai blândă, iar fracţia este mai mică? Ce spune, la urma urmelor, faptul că în ucrai­­neană câinele este el? Feodor, după ce a cugetat o vreme asupra listei, a fost nevoit să recunoască faptul că explicaţiile gramaticale îşi au limitele lor. În ceea ce priveşte deosebirea drumului rus de cel ucrainean (şi aici nu mai era nici un fel de gramatică), tatăl, cu inflexibilitatea care îl caracteriza, a rămas la părerea lui. Totuşi, într-o anumită privinţă, şi-a schimbat părerea. Este vorba despre auzul lui Gleb. Feodor observa mulţumit că, an de an, auzul fiului său se dezvolta tot mai mult. Nu se vorbise niciodată despre asta ca despre un rezultat, dar era un proces evident pentru Feodor şi asta îl bucura. A venit la examenul de absolvire, la care Gleb a cântat Concertul în sol-major de Vivaldi. Băiatul l-a interpre­tat fără nici o greşeală, dar nu a urmat pur şi simplu indica­ţiile marelui italian, ci a adăugat ceva inexprimabil, ceva care l-a făcut pe Feodor să simtă emoţie. Chiar primele note (sol, fa diez, sol), pe care mulţi interpreţi sunt înclinaţi să le înghită, Gleb le-a cântat accentuat, cu un fortissimo pro­vocator, ceea ce a făcut să sune aproape tragic. Acest început l-a neliniştit pe Feodor, care s-a gândit că, luând primele note cu o asemenea intensitate, interpretul avea să deprecieze toate emoţiile următoare ale concertului. Pentru că nu se cântă întreaga piesă cu o astfel de intensitate a sentimentului (ea nu poate fi atinsă decât o dată), iar încheierea la un nivel mai jos decât cel iniţial înseamnă cădere. În sensul propriu al cuvântului, o luare în jos. Aici însă s-a întâmplat ceva inex­plicabil: cântând concertul, Gleb a luat punctul culmi­nant şi mai sus – era însă deja un alt punct culminant. Nu a încercat (şi tocmai asta i s-a părut inexplicabil lui Feodor) să atace de două ori una şi aceeaşi înălţime. La un moment dat, a apărut alta, invizibilă înainte sau – ceea ce devenea tot mai evident – se forma încă o dimensiune cu propriul ei punct culminant, către care tindea acum fiul lui. Aici, Feodor s-a corectat în gând: dimensiunea nu se forma, o forma Gleb. Şi acum s-a uitat la Gleb cu alţi ochi. Dacă înainte atitudinea lui faţă de faptul că fiul său se ocupa de muzică era depreciativă, fiindu-i milă că încerca să ridice ceea ce este de neridicat (aşa definea Feodor acest lucru în discuţiile cu Irina), acum vedea că ceea ce este de neridicat începea să se ridice. Degetele încă de copil ale lui Gleb creau ceva care plana pe deasupra muzicii lui Vivaldi. Acest ceva era încă mic, dar sesizabil – era ceea ce permite muzicii să se nască de fiecare dată din nou, pentru că numai cu această condiţie poate continua să trăiască. Feodor nu putea exprima el însuşi clar acest lucru – pur şi simplu, ştia că, uneori, chiar o interpretare de virtuozitate poate să nu genereze muzică, ci, cu impasibilitatea unui clavecin, doar să repete ce este scris pe portativ. Şi auzul absolut rămâne în urma celuilalt auz – cel lăuntric, care-ți permite să pătrunzi în chiar esenţa piesei. Inspiraţia lui Gleb i s-a transmis şi acompaniatoa-rei – o femeie în vârstă, cu ochi pe care o îndelungată indi­ferenţă îi decolorase. Totul era la ea nemuzical – degetele groase şi scurte, veşnica bluză tricotată şi părul cărunt vopsit cu henna – dar s-a pătruns şi ea. Lăsând claviatura odată cu ultima notă, ea s-a ridicat de la pian şi l-a îmbrăţişat. Feodor a vrut şi el să îşi îmbrăţişeze fiul, dar în ultima clipă s-a sfiit, probabil, jenându-se să o imite pe acompaniatoare. Mâna întinsă spre Gleb s-a lăsat pe gâtul domrei. Pe care l-a strâns o vreme, ca pe o parte inseparabilă din Gleb. „Bine, fiule.“ A vorbit cu zgârcenie, dar s-a văzut că pentru Gleb a fost de-ajuns. De felicitat, l-au felicitat mulţi, dar cel ale cărui cuvinte le aştepta el cu adevărat era Feodor. În ziua aceea, absolventul şcolii de muzică a primit şi un alt dar: un ceas de mână Raketa. Era suflat cu argint, iar cadranul, făcut dintr-o piatră semipreţioasă, s-a dovedit a fi de un roşu neaşteptat de aprins. Se putea presupune că, printr-un astfel de dar, absolventul era prevenit că avea în faţă o perioadă grea, poate chiar încinsă, dacă ceasul nu ar fi fost cumpărat în comun de mamă, de bunică, de Feodor şi de Vera Mihai­lovna. Numele dăruitorilor erau gravate pe ceas fără, desigur, nici o specificare. Vera Mihailovna voise, ce-i drept, să fie menţionată absolvirea şcolii la clasa de domră, dar nu era loc decât ori pentru nume, ori pentru menţionarea absolvirii. Au preferat numele – cu atât mai mult, cu cât Gleb nu ter­mi­nase nicidecum cu şcoala, ci, mai degrabă, o începea: acum trecea la clasa de chitară. Şi avea să înveţe tot la clasa Verei Mihailovna. Mergea din nou la clasa întâi a şcolii de muzică. Şi simţea cea mai desăvârşită fericire. Acest simţământ nu l-a lăsat să aştepte începutul anului şcolar şi, în iunie, ca şi cu cinci ani în urmă, s-a dus cu tatăl lui la magazinul de instrumente muzicale şi au cumpărat o chitară de producţie leningrădeană. După criteriile sovietice nu era o chitară rea, dar la modul general, fără a se intra în amănunte. Vera Mihai­lovna l-a prevenit că de această dată nu are o chitară de comandă, dar asta nu l-a amărât deloc pe Gleb. El admira aspectul şi mângâia coardele chitarei pe care le dăduse mâna să o cumpere. Se simţea mândru că avea acum acasă un instru­­ment atât de ales. Dar înainte – era greu şi de închi­puit – casa se descurcase cumva şi fără. Toată vara, Gleb şi-a imaginat cum, aruncându-şi într-o parte moţul şi trecân­du-şi degetele peste coarde, interpretează piese celebre. A fost, poate, cea mai bună muzică din viaţa lui, pentru că, idee pură fiind, nu avea asupra ei blestemul înfăptuirii. Un vis neîmpovărat de realitate. De fapt, Gleb avea un manual pentru autodidacţi, şi câte ceva ar fi putut să înveţe singur (cu atât mai mult cu cât dorea atât de mult!), dar nu a învăţat. Tânărul muzician ţinea atât de mult la puritatea stilului, încât a preferat ca până şi primii paşi să îi facă sub o îndru­mare cu experienţă. Aşa se păstrează fecioara pentru viitorul soţ, fiindcă primele dezmierdări trebuie să fie consfinţite de căsătorie. Cei ai casei nu au fost lipsiţi de mirare în faţa acestei castităţi muzicale. Mama lui Gleb chiar s-a exprimat în sensul că fiul ei, în aşteptarea instructorului de înot, exer­sează într-un bazin fără apă. Întrucât cântatul fără sunet arăta ciudat (Gleb s-a uitat la degetele lui: chiar că arăta!), a început să scoată el sunetele. Aceste sunete imitau melo­diile, dar, mai des, pur şi simplu ritmul. Indiferent dacă în original erau sau nu cuvinte, orice melodie era interpretată sub forma unui furibund di-di-di-di, însoţit de minuscule picături de salivă. Treptat, li s-au alăturat nişte da-da-da-da şi du-du-du-du, astfel încât, spre sfârşitul verii, Gleb se apro­piase de un aranjament bogat. După aceea, fireşte, a învăţat să cânte şi la chitară, dar obiceiul de a-şi însoţi cântul cu vocea a rămas. A devenit marca lui. Iar vara a intrat în me­mo­ria lui în reprezentarea sonoră inventată de el. I-a rămas în memorie şi prin faptul că lui Feodor i s-a născut un fiu, Oles. Deşi – ce înseamnă „şi“? – aceasta a fost principala nou­tate a verii! Şi principala surpriză, deoarece corpul îmbel­şugat al Galinei ascunsese până în ultima clipă naşterea unui corp nou în el. Dar a spune că naşterea lui Oles a fost pentru toţi o bucurie ar fi o exagerare. Irina, cel puţin, nu a simţit-o ca pe o bucurie. Că se despărţise de Feodor nu îi păruse rău nici o clipă, şi totuşi, apariţia Galinei în viaţa lui şi – drept urmare – a lui Oles, nu i-a făcut plăcere. Gleb şi Antonina Pavlovna au primit ştirea cu calm. Cel cu adevă­rat tulburat a fost, judecând după toate, Egor. Odată, când Feodor şi Galina nu erau acasă, a luat pruncul la bucătărie şi, după ce l-a pus în cuptor, a dat drumul la gaze. Din cauza fâşâitului gazelor, n-a auzit că s-au întors părinţii, care s-au şi repezit spre Oles. Din fericire, fiindcă fusese pus peste arzătorul înfundat al cuptorului, s-au câştigat secundele care i-au permis să trăiască până la venirea părinţilor. Feodor şi Galina au fost atât de zdruncinaţi, încât nu l-au atins pe Egor nici cu un deget. Înţelegând că nu va fi bătut, Egor s-a dus după ei şi, cu o voce plângăcioasă, a îndrugat nişte prostii. A spus că se lipeau nişte muşte de Oles şi că el, Egor, din prostie, a hotărât să-l pună câteva secunde pentru ca gazele… Nevăzând nici o reacţie, Egor a început să plângă de-adevărat şi să spună că totul s-a întâmplat pentru că pe el au încetat să-l mai iubească şi că toată atenţia trecuse acum la Oles. Acesta a fost singurul punct în care Egor s-a apropiat de adevăr, şi Feodor l-a răsplătit cu o lovitură peste faţă. Întin­zând sângele care îi curgea din nas, Egor spera că va fi bătut în continuare (înţelesese deja că ăsta ar fi fost răul cel mai mic) şi că, poate, îl vor ierta. Dar n-a mai fost bătut. După ce l-au trimis la bucătărie, părinţii s-au închis în cameră şi au început să chibzuiască ce să facă acum. Era limpede că cei doi copii nu mai trebuiau lăsaţi singuri nici o secundă. Pentru Feodor acest lucru însemna că ei, adulţii, trebuie să fie de trei ori mai atenţi, dar Galina a văzut lucrurile altfel. Uitându-se la soţul ei cu o privire mată, ea a spus: Nu poate să stea cu noi. Feodor a rămas tăcut mult timp. Într-un târ­ziu a întrebat: De ce? În el e un ucigaş, a răspuns Galina. Văzând că Feodor se pregătea să obiecteze, ea i-a pus o mână pe umăr: Știu eu. O săptămână mai târziu, Feodor l-a dus pe Egor la un internat. Nu era o colonie pentru delincvenți minori (ei n-au spus nimănui cele petrecute), ci un aşezământ obişnuit pentru orfani şi copii din familii dezorganizate. La scurt timp, Egor a fost vizitat acolo de Gleb – venise cu Feodor. Se pare că Feodor îl luase cu el pe Gleb numai pen­tru că nu prea îşi dădea seama despre ce să vorbească cu Egor. După ce i-a lăsat singuri pe băieţi, Egor i-a spus lui Gleb: mie mi-e mai bine aici, m-am săturat deja până peste cap de perechea asta, şi i-a povestit ce se întâmplase cu ade­vărat. La despărţire, Egor i-a şoptit lui Gleb: păcat că nu le-am lichidat plodul. Gleb a ridicat ochii la el, şi pleoapele i s-au părut de plumb. Egor a râs: glumesc! Asta a fost pe 31 august. Iar în ziua următoare, Gleb şedea deja în bancă şi se gândea că peste câteva ore va avea prima lecţie de chitară. Pe care, de altfel, o aşteptase cinci ani. Şi lecţia a avut loc. A ţinut-o aceeaşi Vera Mihailovna – cu fusta dinainte, cu jacheta dinainte, care începuse deja să lucească pe la coate. Gleb şi-a dat seama că el aşteptase o înnoire – dacă nu a Verei Mihailovna în întregime (asta era greu de imaginat), cel puţin a garderobei ei. Ea, vai, nu presimțise şi venise neînnoită. În ciuda aşteptărilor din subconştientul lui Gleb, viaţa nu a dat la iveală un nou început odată cu începerea lecţiilor de chitară. Înţelegând acest lucru, băiatul s-a întristat. Dacă de dimineaţă strălucea de bucurie, la şcoala de muzică a avut o înfăţişare pe care Vera Mihailovna a definit-o ime­diat ca fiartă. Chiar l-a întrebat pe Gleb dacă nu e bolnav. Nu, nu e. Poate s-a îndrăgostit? Gleb s-a uitat atent la pro­fe­soară: poate. Era o idee bună. Mai exact – un sentiment. Îl vizitase şi mai înainte, dar alesele lui erau mai în vârstă şi, ce era principal, mai înalte. Dar, chiar în dimi­neaţa aceea, situaţia a început să se niveleze. Lângă el stătuse la deschi­derea festivă o fetiţă nouă. Numele i-l ştiau cu mult înainte de începerea cursurilor – Adamenko. Respon­sabila clasei spusese: în viitorul an şcolar va veni la noi Valea Adamenko. La întrebarea dacă e băiat sau fată, răspunsul nu l-au dat nici numele, nici prenumele. Încercările de a lămuri pro­blema cu diriginta au eşuat. Am spus: Valea Adamenko – a răspuns sever diriginta. Nu ştia nici ea nici un fel de amă­nunte despre Adamenko, dar nu a recunoscut deschis. Valea Adamenko s-a dovedit a fi o fetiţă. Frumoasă. În ciuda nume­lui de familie ucrainean, trăsăturile ei vorbeau despre Orient: tăietura deosebită a ochilor, uşoara tentă oacheşă a pielii. Nu chiar vorbeau – făceau aluzie. Tatăl ei era militar, şi Valea nimerise la Kiev odată cu mutarea venită la rând. Colegii de clasă ai Valei l-au văzut de una sau de două ori – avea o înfăţişare tipic slavă. De trăsăturile orientale ale înfăţişării ei era răspunzătoare, după toate probabilităţile, mama, pe care nu o văzuse nimeni. La festi­vitate, Gleb a cercetat peri­şorii abia vizibili de pe pielea gin­gaşă a Valei – nici măcar perişori, ci cel mai uşor puf cu putinţă, cam ca acela de pe piersică. La gândul piersicii, s-a gândit pe neaşteptate la ceva absolut interzis, şi l-a acoperit un val cald şi umed. Încerca acest lucru pentru prima dată, cum a încercat Adam mâncând – nu, nu o piersică – un măr. A fost ceva neobişnuit de sâcâitor, şi cu cât devenea mai lipsit de cuviinţă, cu atât devenea mai dulce. Se înălţa de undeva din adâncul stoma­cului, ca un test în aşteptare, se năştea din orice – simulacre de forme, de sunete… Mai ales de sunete – de pildă, lune­carea unghiilor pe coarda mi amintea nişte ţipete volup­tuoase. Iar ornamentele din lemn de pe feţele dulapurilor erau ca un trup gol de femeie – poate chiar trupul Valei Adamenko – şi Gleb rămânea cu ochii pironiţi la ele. Deseori, mai ales înainte să adoarmă, şi-o ima­gina pe Valea dezbrăcată, după care se răsucea în pat o groază. Ce somn să mai fie… Şi chiar numele de familie al Valei se asocia în mintea lui cu Adam. Istoria lui Adam o auzise nu o dată înainte, de la Antonina Pavlovna – şi de fiecare dată întreba de ce au fost pedepsiţi atât de aspru el şi Eva pentru un măr. El şi Valea. Dacă ei ar mânca un măr… Gleb simţea cum îi năduşeşte tot corpul.