Materie și violență la Lautréamont și Apollinaire

Am să-mi încep acest eseu în modul în care Răzvan Ventura își încheie studiul despre poetica materialității și a violentării la Lautréamont și Apollinaire:

Valorificând două paradigme aflate la poli opuși, cea a închiderii și cea a deschiderii, Lautréamont și Apollinaire sunt totuși uniți de aceeași înclinație spre materie, de o logică similară a unui activism dus la extrem, de o egală pendulare între ispita de a avea de-a face cu concretul materiei și de a fugi întrucâtva de ceea ce ea reprezintă. În cei doi poeți analizați în această carte materia și-a lăsat fără îndoială urmele, fie și în varianta unei scriituri maladive care încearcă, în modul lor propriu, să scape de blestemul istoriei.

(Răzvan Ventura, Materie și violență la Lautréamont și Apollinaire, Tracus Arte, 2018, pg.293)

Acest final apoteotic al hermeneuticii materiei ilustrează cu succes tezele pe care autorul le-a scontat, și anume: metoda demersului analitic (două paradigme prezentate aproape structuralist, din aproape în aproape, reliefându-se atât părțile comune, centrale, cât și cele centrifugale, care dovedesc existența unor stiluri aparte), instrumentele critice uzitate (metodica fenomenologică, de studiu al imaginarului, dorindu-se a se detecta, aproape de fiecare dată, care sunt „structurile antropologice ale imaginarului” – G. Durand, care se trans-substanțializează în material poetic) și, nu în ultimul rând, „pendularea” între explicitarea detaliului poetic și globalizarea particularului, pentru a crea un portret-robot al imaginarului la Lautréamont sau la Apollinaire.

Centrul lecturii este clar materia, poate chiar Materia, cu majusculă, și relațiile care se pot stabili cu ea: relație de oglindire (microcosmos vs macrocosmos), relație de antinomie (materie vs spiritualitate), relație de animozitate (violența materiei), relație sexuală (violență vs instincte libidinale) etc. Premisa demersului critic este simplă: jocul binecunoscut „piatră-hârtie-foarfecă”. De ce un model atât de pragmatic într-un carte de studiu al imaginarului, de hermeneutică a categoriilor abisale, de psihanaliză literară? Cred că tocmai acest model tripartit al jocului „piatră-hârtie-foarfecă” este ideal pentru ceea ce Răzvan Ventura numește „nesfârșit cerc al reciprocității” (Ventura 2018, 8), un cerc vicios, un „lanț al slăbiciunilor” între negare și afirmare, posesor și obiect posedat, întrucât piatra, hârtia și foarfeca se află într-o relație dublă de „vânător” și „vânat”. Materia din opera lui Lautréamont și Apollinaire respectă acest joc inefabil al inechității forțelor. Acestei ecuații autorul îi adaugă un index spațio-temporal: materia are în subsidiar un aici și un acum, pentru că ea „este” în timpul prezentului și se desfășoară în actualitatea spațială a lectorului (intratextual/metatextual). Metoda de lucru este înfățișată publicului pentru a-i lărgi sau îngusta orizontul de așteptare: critica lui va avea la bază un close reading (Ventura 2018, 12), singura modalitate de lectură care permite subiectului să identifice mișcările organice brute ale actului poetic și resorturile intime ale producerii acestuia. Linia demersului interpretativ va delimita două tabere, două prăpăstii ale poeziei: o poezie a interiorității, a reflexivității (cuvânt înțeles, pe de o parte, prin dubletul terminologic al lui Vianu reflexiv-tranzitiv, iar, pe de altă parte, prin optica lui Gheorghe Crăciun care identifică două tipuri de poezie lirică modernă: poezia reflexivă și poezia tranzitivă), un poetic subiectival, introvertit, al cărui adept este Lautréamont, și o poezie a exteriorității, a tranzitivității, un poetic obiectival, dar „extravertit”, tipare ale liricii lui Apollinaire.

Primul studiu, aferent primului capitol Poetica fragmentului, are ca scop reliefarea tehnicii fragmentarului în economia universului poetic al celor doi poeți. Problema care se pune este, acum, antinomia (sau, de ce nu, dialectica) dintre complet și incomplet, dintre continuitate și fragmentaritate; adepți ai unei poezii moderne, ce-și are stâlpii în lirica baudelariană, Lautréamont și Apollinaire pledează pentru fragmentarea poemului sau a imaginarului liric în detrimentul exhaustivității, pornind de la arhicunoscuta apoftegmă a lui E. A. Poe, conform căreia „adevăratele excitații sunt fugitive și tranzitorii”. Așadar, fragmentarismul se poate justifica, pe de o parte, prin aderarea poeților la lirica modernă instaurată de Baudelaire, care pleda pentru o hipercondensare a materialului poetic capabil să atingă sferele absolutului, iar, pe de altă parte, prin chiar structurile antropologice ale fiecărui poet în parte. Pentru cei doi întregul nu poate fi niciodată perceput în ansamblu (Ventura 2018, 20), drept consecință, poemul având o limită internă, constitutivă. Mai mult decât atât, în cazul lui Lautréamont, Răzvan Ventura argumentează că fragmentarismul joacă un rol important în economia arhitecturii operei, „intrarea în subiect fiind consacrată printr-o invitație către cititor – prilej de a exalta neobișnuitele virtuți cărora Lautréamont le jură supunere și de a clădi o scriitură antireprezentativă și ironică”. Prin urmare, se urmărește această poetică a fragmentarismului la Lautréamont și Apollinaire prin simplul fapt că fragmentarismul este o modalitate de concentrare (a materiei poetice?), „materia fiind nulă în afara principiului organizării” (Ventura 2018, 28). Deși incomplet, sistemul fragmentului este o formă de organizare, la scară microtextuală, care permite materiei să se plieze pe forma poemului (se susține o modelare a fondului pe scheletul formei).  Plierea fragmentarismului pe textul lui Apollinaire este foarte interesantă, poetul renunțând, pentru a da impresia de poem continuu, la semnele de punctuație. Poemul nu mai este conceput drept un produs al țeserii („textul”), ci este ca un tablou care, uneori, își excede rama.

Următoarea dezvoltare a cărții este Fecunditatea materiei, un capitol care se bazează pe instrumentele psihocriticii sau pe cele ale psihanalizei, încercându-se conturarea hermeneutică a imaginarului libidinal sub formă de materie. În exordiul capitolului, se anunță premisa interpretării: urmărirea unui mecanism, unui sistem binar vertebrat de două tipuri de raportare ale subiectului la materie: simpatie și agresiune (Ventura 2018, 50). Iată deci un model de hermeneutică propus de Răzvan Ventura menit să potențeze ideile ascunse în asintaxismul sau obscurul poeticului lui Lautréamont:

Raționalitatea vidă sugerată de aceste insecte (păduchii: element important în bestiarului lui Lautréamont – E.L) anulează în ultimă instanță orice fel de determinare rațională a universului. Acuplarera dintre Maldoror și păduchele-femelă o depășește în sfera grotescului terifiant pe aceea dintre erou și femeia-rechin, în special deoarece cruzimea eroului pare a-și fi regăsit modul ideal de proliferare. Înzestrat cu gheare și ventuze, capabil cu alte cuvinte să amputeze organul mascul și să-i sugă întreaga sevă, păduchele-femelă ar presupune și virtuți castratoare, și de altfel însuși fructul acestei acuplări este constituit pe principiul unei închideri, întrucât micuții monștri se devorează între ei. […] Pentru Lautréamont (și Maldoror) materia este reflectată plastic într-un câmp semantic ce face trimitere la sexualitatea masculină („carne de tun” – forma falică) și la cea feminină („fluvii de sânge” – menstruația), iar etica este „înecată” într-un discurs nu lipsit de ironie. (Ventura 2018, 60)

Lexemele ocurente și recurente ale autorului în interpretarea poeziei lui Lautréamont sunt decupate din inventarul psihanalizei: organ masculin, castrare, sângerare menstruală, excremente, devorare, sânge, unire, spermă,  sudoare, agresor și agresat, viol, orgoliu sacrificial, însuși cuvântul violență stipulat în titlul cărții (toate „materializări” poetice ale materialului) fiind de sorginte psihanalitică. Însă ponderea acestui tip de interpretare nu este deranjantă, ba chiar interesantă; deși psihanaliza nu mai joacă de foarte mult timp un rol important pe scena criticii și a hermeneuticii, în această carte nu este nicidecum saturată de deja obositorul complex al lui Oedip/Electrei, de insurgența supraeului etc. Psihanaliza are menirea de a potența, de a sublima niște înțelesuri ce au fost escamotate prin procesul îndelungat al ermetizării și al încifrării limbajului poetic modern. Chiar dacă nu este unica/suprema formă de analiză, este o metodă care merită luată în considerare, mai ales pentru că spațiul close readingului permite acest lucru, iar repetarea obsesivă a unor termeni psihanalitici nu face altceva decât să sublinieze niște arhetipuri, pe care Răzvan Ventura le identifică în imaginarul lui Lautréamont, toate adunate sub cupola unei materialități violente.

La Apollinaire, totul este extravertit, schema de translație fiind dinspre interior spre exterior:

Aceste polarități scot la iveală un joc dialectic din jurul materiei și probabil că insistența lui Apollinaire asupra imaginilor din cimitir („Renană de toamnă”, Alcooluri) își are sorgintea în cultivarea unei anumite tendințe izvorâte din romantismul german. Într-o zi de sărbătoare a morților, copiii lor se joacă în cimitir, măgarii cumsecade pasc… coroane mortuare, iar printr-o inversare a procesului vegetației crucile cresc într-un peisaj funebru. Acest univers al morții nu mai conține o închidere (poeticul este unu extravertit – E.L.), dimpotrivă: elementele cunosc aceeași augmentare (tehnica augmentării identificată de Răzvan Ventura în lirica lui Apollinaire – E.L.) caracteristică unui spirit extravertit, care nu poate accepta nici măcar distrugerea formei. (Ventura 2018, 80)

Punctul convergent al poeticilor celor doi este abordarea materiei și a agresivității acesteia. O idee interesantă în abordarea materiei la Lautréamont și Apollinaire este cea a unui „platonism inversat” (Răzvan Ventura, Érotisme et secret dans la poésie de Guillaume Apollinaire, în Universitatea din Pitești – Facultatea de Litere – Studii și cercetări filologice, Seria Limbi romanice, nr. 18/2015, p. 76), care stipulează că nu Ideile din lumea inteligibilă sunt arhetipuri ale unei realități extralingvistice, ci senzorialitatea poetică este un fundament al dirijării universului. Concluzia capitolului: forțele intra și intermateriale sunt vertebrate de o negație sau afirmare a acestora, într-un transfer dialectic al sensurilor.

Teza unei dialetici energetice trebuie să pornească de la o reconsiderare a polarității, a desființării antinomiilor pentru a le transforma într-o „curgere”/prelungire. Această dialectică este sfârșitul unei analize de tip fenomenologic a materiei și a variantelor (/invariantelor) poeziei lui Lautréamont și Apollinaire. Studiul impulsului agresiunii materiale nu este altceva decât o cercetare asupra imaginarului poetic, prin surprinderea unor simboluri importante în economia rețelei textuale ce au ca centru violența. Un exemplu pertinent al studiului ar putea fi reprezentat de expunerea „naturalului artificializat” sau a „artificialului natural” (Ventura 2018, 102), modelul arhetipal fiind acela al câinelui (animal considerat de întreaga critică ca psihopomp):

(Câinii acționează – E.L.) împotriva a tot ceea ce ar putea înrobi ființa umană: foamea (latră asemenea unui copil care strigă de foame), blestemul originar (urlă ca o femeie care naște), boala (strigă asemenea unui ciumat muribund), infinitul terestru (se ațin spre stelele răspândite în cele patru zări și spre munții întunecați), josnicia umană (se îndreaptă spre șerpi sau spre hoți), teama de propriul inconșient (propriile lătrături), propria cruzime care pune capăt libertății celorlalți (broaștele râioase pe care le ucid pentru că acestea s-au îndepărtat de mlaștina unde locuiesc), necunoscutul (misterul frunzelor legănate de vânt), corbii (al căror teritoriu este cuprins de fiorul morții), sclavia la care sunt supuși de alții (de oameni) (Ventura 2018, 102)

Este clar identificabil un stil de exhaustivitate critică, de abordare a detaliilor semnificative subordonate unei cupole a simbolurilor (toate preferate unui close reading), de persuasiune scripturală cu o vehementă argumentare și exemplificare din critica consacrată (G. Durand, G. Bachelard, M. Blanchot, Chevalier, Gheerbrant), toate adunate și topite într-o pastă structuralistă de prezentare a ideilor. Referințele bibliografice nu sunt doar uzitate, ci re-contextualizate, potențate sau chiar supuse unor polemici, glasul autorului fiind și metacritic, pe lângă cel pur critic-interpretativ. „Dialectica energetică” pendulează de la toposul închiderii și toposul deschiderii, la principiul masculin și principiul feminin, la subiectiv-obiectiv, până la material-imaterial (identificate fie în dubletul feminin-masculin/ chtonian-uranian al lui Lautréamont, fie în cel viață-moarte inerent toposului războiului la Apollinaire).

Dacă un structuralist ar rezuma cartea lui Răzvan Ventura, cred că schema ar arăta astfel:

Ipostazieri ale Materiei:

Urmărind evoluția universurilor poetice ale lui Lautréamont și Apollinaire, Răzvan Ventura reliefează importanța unor structuri antropologice specifice unei poetici a materiei, importanța unor simboluri și imagini de sorginte freudiene dominate de un acut sentiment al agresivității, care se măsoară atât în dialectică, cât și în ierarhie. Cartea Materie și violență la Lautréamont și Apollinaire este un studiu asupra imaginarului și asupra modului în care Materia se metamorfozează de la un sistem de gândire poetică la altul. Care este rolul cărții în economia istoriei criticii? Cartea are un efect de rețea, de întregire a unui raft bibliografic (fie că e vorba de Lautréamont, fie că e vorba de Apollinaire), pe palierul imaginativ psiho-critic și antropologic care participă la mișcarea mecanismului a ceea ce înseamnă Metatextualitate.

Materie și violență la Lautréamont și Apollinaire de Răzvan Ventura

Editura: Tracus Arte

Colecția:

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 308

ISBN: 978-606-664-933-9