Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu

Autoarea bestsellerului Istoria albinelor

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

Traduse în peste cincizeci de țări, cărțile scriitoarei norvegiene Maja Lunde s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. În 2020 a primit două prestigioase premii, Peer Gynt-prisen și Bjørnson prisen. Asemenea bestsellerului internațional Istoria albinelor, al doilea său roman, Istoria apelor, este hipnotic, emoționant, inspirator și se concentrează asupra puterii naturii și a spiritului uman.

În fiordurile înghețate ale Norvegiei de azi, a căror frumusețe sălbatică este mutilată de lăcomia omului, sauîn Europa viitorului, deșertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai prețioasă resursă a vieții, apa este cea care hotărăște destine și reconfigurează harta lumii.

„Istoria apelor, un nou bestseller! Consistent și impresionant. Primul ei roman, Istoria albinelor, a cucerit lumea. Iar acum, Maja Lunde a reușit aceeași performanță.“ Dagens Næringsliv

„În acest roman sensibil și plin de suspans se intersectează două povești despre impactul schimbărilor climatice. Ambele, construite cu mare atenție la detalii, sunt tulburătoare, iar Maja Lunde le unește treptat și subtil, cu un mare impact emoțional.“ Kirkus Reviews 

„Un roman captivant, impecabil construit, și totodată un avertisment cât se poate de serios. Va genera dezbateri, dar nu prin enunțarea unei teze, ci prin influența pe care o are o carte excelentă. Printre rânduri, citim întrebările: Ce se va întâmpla? Ce putem face? Ce este cu adevărat important în viața noastră?“ Klassekampen

„Pe plan internațional, Maja Lunde este una dintre cele mai valoroase și interesante voci literare norvegiene. În câțiva ani, cărțile sale au fost publicate în zeci de limbi, iar ea a devenit un susținător important al cauzei climatului“ Juriul Premiului Peer Gynt

„Pentru Maja Lunde, asemenea poetului laureat Nobel Bjørnstjerne Bjørnson, demnitatea umană și drepturile sunt importante. Cărțile sale au reușit să pledeze pentru aceste cauze într-un fel strălucit care rezonează cu cititori din întreaga lume. Academia Bjørnstjerne Bjørnson 2017.

Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, ghețari milenari și fiorduri adânci. Toată viața a luptat împotriva acelora care încercau să supună forțele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverșunare, încât a renunțat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtășesc. Iar acum, în toamna vieții, Signe pornește cu velierul ei, Albastru, într-o călătorie plină de primejdii până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus. Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu știe că, de fapt, Magnus o așteaptă.

2041. David străbate Franța, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiați, este o nesfârșită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război și depopulată. Un incendiu i-a despărțit de ființele cele mai dragi, Anna și August, iar tatăl și fiica au fost nevoiți să-și părăsească orașul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă și resursele de umanitate se împuținează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi așteaptă.

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au apărut peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bieneshistorie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandler prisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabel prisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Istoria apelor (Blå, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandler prisen, a devenit, la rândul lui, bestseller internațional și e deja tradus în peste douăzecișicinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Przewalskishest (Calul lui Przewalski), se bucură de același success. În 2020, Lunde a fost recompensată cu Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen.

***** 

Fragment 

SIGNE

Ringfjorden, Sogn og Fjordane, Norvegia, 2017

Toată viața este apă, toată viața a fost apă, pretutindeni unde m-am dus a existat apă. Apă care se revărsa din cer sub formă de ploaie, sau sub formă de zăpadă, alimentând micile tăuri din munți, se așternea pe ghețar și se transforma în gheață, curgea în jos pe pantele abrupte ale munților, prefăcându-se în mii de pâraie mici, care se vărsau în râul Breio, formând în fața satului din fiord o suprafață lină, care devenea una cu oceanul dacă îl urmai înspre vest. Întreaga mea lume era apă. Pământul, munții, pășunile erau doar insule minuscule în ceea ce era de fapt lumea; șieuîispuneamlumiimelePământ, dar mă gândesc că ar fi fost mai bine să se fi numit Apa.

Vara era atât de caniculară, de parcă am fi trăit complet altundeva. Căldura nu era tipică pentru aceste locuri, iar turiștii englezi care erau cazați în hotelul nostru transpirau afară în grădina mare, sub pomii fructiferi, fluturând ziare vechi și spunând că nu și-au imaginat niciodată că poate fi atât de cald aici departe în nord.

Când m-am trezit, patul era gol, mama și tata se sculaseră deja, eu dormeam între ei, după ce noaptea mă furișam în camera lor și mă culcam în mijlocul patului dublu. Obișnuiausămăîntrebe dacă visez ceva noaptea, dar nu acela era motivul.

— Nu vreau să stau singură, am spus. Vreau să stau cu cineva.

Ei sigur trebuiau să înțeleagă, pentru că ei nu dormeau singuri în nici o noapte, dar, ori de câte ori am intrat la ei, nu păreau să priceapă, pentru că în fiecare seară când mergeam la culcare, îmi reaminteau că trebuie să dorm înpropriul meu pat, toată noaptea, nu doar jumătate de noapte.

Eu le spuneamcă așa aveam să fac, pentru că știam ce așteptau să audă de la mine, dar apoi oricum mă trezeam, în fiecare seară mă întindeam și simțeam cât de gol era patul, cât de goală era camera și atunci mă furișam, nu, nu măfurișam – copiiimici nu se pricep să meargă pe furiș –, cu atât mai puțin eu, eu doar mă duceam încetișor, fărăsămăgândesccă fac zgomot, fără să mă gândesc că îi trezeam, pășeam încet pe podeaua rece, intram în camera lor, apoi mă suiam în pat, dinspre picioarele lor, pentru că așa puteam să mă vâr între ei, fără să trebuiască să-l escaladez pe nici unul. Niciodată nu aveam nevoie de plapumă, deoarece trupurile lor, lipite de mine de o parte și de alta, îmițineauîndeajuns de cald.

Dar în această dimineață, zăceam singură în pat, ei se sculaseră, dar, pentru că era ziua mea, nu puteam să mă scol odată cu ei. Știam că trebuie să stau cuminte, după cum îmi aminteam de anul precedent că trebuie doar să stai în pat cuminte și să aștepți ca ei să vină la tine, și îmi aminteam ce mâncărime mă apucase, pe brațe și pe picioare, fusese o aștep­tare nesfârșită și aproape insuportabilă, și mă gândisem atunci că poate ar fi mai bine să nu ai o zi de naștere deloc.

— Veniți repede, am zis cu voce joasă.

Dar nimeni nu a răspuns.

— Hei!

Deodată, mi-a fost teamă că nu vor veni, că au greșit ziua.

— MAMĂ, TATĂ!

Sau că uitaseră de ziua mea de naștere.

— MAMĂ, TATĂ!!!

Dar apoi s-au arătat, cu tort și cântec de la mulți ani, de-o parte și alta a patului și cântând cu vocile lor, una lu­minoasă și cealaltă întunecată, în armonie, și, dintr-odată, a devenit prea mult, totul m-a copleșit și a trebuit să-mi trag plapuma peste cap și să mă ascund acolo. Și mai mult în pat, deși tot ce îmi doream era să ies afară.

(…)

Când mama mi-a cerut să vin în curte, mi-am dat seama că se întâmplă ceva, ea m-a luat de mână și m-a condus după colț, în timp ce le făcea semn cu mâna oaspe­ților, îndemnându-i să vină și ei. Ea se uita râzând înspre ei, înspre mine, iar râsul ei era ceva neobișnuit, deoarece râdea exact așa cum obișnuiam să râd și eu, sălbatic și puțin prea tare, și atunci am izbucnit și eu în râs, simțind că așa trebuia.

M-am întors și l-am căutat din priviri pe tata, și l-am zărit în spatele grupului de invitați, stând de unul singur, m-aș fi dus mai degrabă la el, dar mama trăgea prea tare de mine.

Apoi am dat colțul și efectiv am tresărit, pentru că nu înțelegeam ce văd, întreaga curte era albă și lumina reflectată scânteia și eu a trebuit să-mi mijesc ochii.

— Gheață, a spus mama. Zăpadă, iarnă, uite, Signe, a venit iarna!

— Zăpadă? am întrebat eu mirată.

Stătea lângă mine și simțeam că pentru mama zăpada era ceva important, chiar dacă era gheață, dar nu pricepeam ce anume, și acum tata venise lângă ea. El nu zâmbea.

— Ce-i aici? a întrebat-o el pe mama.

— Îți amintești? m-a întrebat mama. Că ți-ai fi dorit atât de mult ca ziua ta de naștere să fie iarna?

— Nu, i-am răspuns eu.

— Că ai plâns când a fost ziua lui Birgit și a nins? a conti­nuat mama. Și ți-ai dorit atunci un om de zăpadă, îți aduci aminte?

— Ai adus zăpada asta tocmai de pe munte? a șuierat tata către ea pe un ton dur.

— Sønstebø a adus-o pentru mine, oricum trebuia să livreze la depozitul de pește, i-a răspuns ea.

M-am răsucit și l-am descoperit pe Sønstebø, fermierul din Eidesdalen, care stătea lângă camion, privindu-mă, zâm­bind, așteptând ceva din partea mea – mi-am dat seama –, iar în spatele lui stătea fiul său, Magnus.

Tu ai fost acela, Magnus. Te știam dinainte, pentru că tatăl tău livra uneori gheață la hotel și atunci s-a întâmplat ca tu să îl însoțești, dar mă gândesc la acel moment ca și cum ar fi prima dată când te-am văzut. Stăteai acolo, desculț, cu picioarele bronzate și pline de praf, așteptând ceva. La fel ca ceilalți, mă așteptai pe mine. Îmi aminteai de o veveriță cu ochi rotunzi, căprui cărora nu le scapă ni­mic. Aveai doar opt ani, dar ai observat că altceva era la mij­loc, cred, ceva ce nu s-a spus și că cineva avea nevoie de tine sau că urma să aibă nevoie de tine. Așa erai tu, așa a fost și el.

— Deci Sønstebø a trebuit să facă un drum în plus? a în­trebat tata. Taman până la munte?

Speram să-și pună brațul în jurul mamei, așa cum făcea une­ori, să o îmbrățișeze și să o strângă tare la piept, dar el nu s-a clintit.

— Este ziua de naștere a lui Signe, ea și-a dorit asta, a spus mama.

— Și ce obține Sønstebø pentru munca lui?

— Lui i s-a părut amuzant. I-a făcut plăcere și i-a plăcut foarte mult ideea.

— Toată lumea îți iubește ideile.

Atunci mama s-a întors spre mine.

— Poți să faci un om de zăpadă, Signe. Nu vrei? Putem face un om de zăpadă cu toții!

Nu voiam să fac un om de zăpadă, dar am răspuns că vreau.

Pe ceea ce numea ea zăpadă, mi-am pierdut echilibrul în pantofiorii mei și a fost cât pe ce să cad, dar mama m-a prins și m-a ținut de picioare.

Umezeala și frigul pătrundeau prin tălpile pantofilor, bobițele tari de gheață se rostogoleau pe picioare și se topeau pe ciorapii mei subțiri.

M-am aplecat, am luat zăpadă în mâini încercând să rosto­golesc o minge, dar era ca zahărul tos, care se dezin­tegra mereu. Mi-am ridicat privirea, toată lumea s-a uitat la mine, toți invitații aveau privirea ațintită la mine. Magnus stătea perfect nemișcat, doar ochii i se mișcau, de pe zăpadă la mine, de la mine la zăpadă, el niciodată nu primise zăpadă de ziua lui, probabil că doar fiicele proprietarilor de la hotel puteau primi așa ceva, și eu mi-aș fi dorit ca el să nu fi văzut asta.

Dar mama mi-a zâmbit, zâmbea la fel de larg ca o păpușă, ca păpușa cea mare din magazin, și am încercat din nou să rostogolesc un bulgăre, a trebuit să o fac, trebuia să fie un bul­găre de zăpadă, trebuia să fac un om de zăpadă imens, pentru că nu îmi aminteam să-mi fi dorit vreodată ca ziua mea să fie iarna, nu-mi aminteam să-i fi spus vreodată mamei așa ceva, și nici că aș fi plâns la ziua de naștere a lui Birgit. Dar probabil că îi spusesem asta odată cândva, iar acum tata era supărat pe mama, iar mama îmi făcea doar cadouri pe care eu nu știam să le fi dorit, sau poate că îi spusesem că le doresc și apoi uitasem de ele. Era din vina mea, toate acestea erau din vina mea: că stăteam aici și îmi era atât de frig la picioare, cu apă cu gheață scurgându-mi-se pe degete, că toată lumea din jurul meu se uita ciudat la întreaga scenă, că pământul uscat al grădinii devenea noroios, urât, că tata i-a aruncat ma­mei o privire pe care nu am înțeles-o și că a pus mâinile pe buzunarele pantalonilor într-un mod care îi făcea umerii să pară foarte în­guști și că Magnus era aici. Îmi doream din toată inima mea de copil de șapte ani care bătea nebunește ca el să nu mă fi văzut așa.

De aceea am mințit, pentru prima dată în viața mea, am mințit, unii copii pot minți, o fac fără să se gândească, le vine ușor să spună că nu au luat prăjituri din cutie sau că și-au pierdut caietul de teme pe drum, dar eu nu eram un astfel de copil, la fel cum nu cred că eram un copil căruia îi plăcea să-și imagineze lucruri, jocurile de fantezie și lumile închi­puite nu erau pentru mine, și poate că astfel nici min­ciuna nu era pentru mine. Până atunci, nu mai fusesem ne­voită să mint și, în afară de asta, nu mă gândisem niciodată că de fapt este posibil ca o minciună să rezolve ceva, pur și sim­plu înainte îmi fusese mai ușor să spun direct ceea ce cred.

Dar acum am făcut-o, minciuna mă îndemna de la spate, pentru că a fost într-adevăr vina mea, toate acestea erau din vina mea, mă gândeam eu cu degetele de la picioare reci și cu șosetele până la genunchi ude, cu prăjiturile care îmi ve­neau înapoi, mișcându-se în sus, spre gât, gură și a trebuit să-i retez privirea tatălui meu, de aceea am mințit, trebuia să-l fac să-și scoată mâinile din buzunare și să le întindă înspre mama.

Am repetat minciuna, în mare viteză, am alcătuit-o în min­­tea mea, înainte să o rostesc, cu o voce domoală, care să pară veridică.

— Da. Îmi amintesc, mamă. Mi-am dorit ca ziua mea de naștere să fie iarna. Îmi amintesc asta.

Și ca să fie treaba treabă, și pentru ca minciuna să pară adevărată, mi-am umplut mâinile cu zăpadă perlată, ca bucă­țile de zahăr și i le-am întins mamei și tatălui meu.

— Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult pentru gheață!

Acum, mă gândeam eu, acum totul are să fie bine. Dar nu s-a întâmplat nimic, unul dintre invitați a tușit ușor, vărul meu a tras-o pe mătușa mea de fustă, s-a uitat la ea, dar toți adulții s-au uitat la mine, așteptând parcă să se întâmple ceva. Atunci a venit el, Magnus, cu pași repezi prin grădină.

— Am să te ajut eu! a spus el.

S-a aplecat, avea părul tuns scurt și castaniu, a luat niște gheață între mâini și a făcut un bulgăre care era mult mai frumos decât al meu. Cu picioa­rele goale pe gheață trebuie să-i fi fost foarte frig, dar el nici nu a băgat de seamă, deoarece acum noi făceam un om de zăpadă împreună, din zăpada aceea care se topea, și eu nu i-am mai observat pe cei care încă stăteau în jurul nostru și care ne priveau.

— Ne trebuie un nas, a spus el.

— Adică vrei să spui un morcov? i-am răspuns.

— Da, adică un nas.

— Dar acel nas este de fapt un morcov, am insistat.

Și el a râs.

DAVID

Timbaut, Bordeaux, Franța, 2041

Căldura emanată tremura pe drum în fața noastră. Se un­duia în valuri pe vârful dealului, semăna cu apa, dar când ne apropiam dispărea.

Tabăra încă nu se zărea.

Deasupra noastră, cerul era albastru. Nici un singur nor. Albastru, întotdeauna albastru. Începusem să urăsc culoarea.

Lou dormea de brațul meu, legănându-se ușor în timp ce camionul trecea peste denivelările din asfalt. Trecuse mult timp de când cineva se îngrijise de aceste drumuri. Casele pe lângă care treceam erau abandonate. Pământul era uscat și pârjolit de soare.

Mi-am întors fața spre Lou, și i-am adulmecat căpșorul. Părul moale de copil mirosea a fum dens. Mirosul acru de foc intrase și în hainele noastre, deși trecuseră multe zile de când plecaserăm din Argelès. De când familia noastră se înjumătățise.

Douăzeci și două de zile, nu, douăzeci și patru, douăzeci și patru trecuseră deja. Încetasem să mai țin socoteala. Poate că voiam să nu mai țin socoteala. Douăzeci și patru de zile de când ne refugiaserăm din Argelès. Eu cu Lou în brațe. Ea a plâns. Am fugit până nu am mai auzit focurile. Am fugit până când fumul nu s-a mai zărit decât ca o pâclă îndepărtată. În primul loc în care ne-am oprit, m-am întors spre oraș și…

Oprește-te, David. Stop. Îi vom întâlni acum. Ei sunt aici. Anna și August sigur vor fi în tabără. Pentru că aici dorise Anna să vină de prima dată. Îmi spusese de mult de acest loc. Ar trebui să fie un loc bun. Aici se găseau mâncare și electricitate din celulele fotovoltaice. Și mai presus de toate, exista apă. Apă pură și rece de la robinet.

(…)

A trebuit să completez formularele stând în picioare. Nu aveam pe ce să sprijin pașaportul. Scrisul meu de mână devenise foarte inegal și ciudat. Am încercat să mă grăbesc. Îmi tremura mâna. Profesia. Cel mai recent loc de muncă. Ultima reședință permanentă. De unde am venit. Pe ce drum am venit. Încotro ne îndreptam?

„Spre Tărâmul Apelor, David“, așa obișnuia să-mi spună Anna. „Într-acolo trebuie să mergem.“

Pe măsură ce țara noastră devenea tot mai aridă, ea vorbea din ce în ce mai mult despre țările din nord, unde ploile că­deau nu doar o dată în sezonul rece, ci și primăvara, și vara. Acolo unde nu exista secetă prea mult timp. Acolo unde situația era exact pe dos: ploile erau o pacoste și veneau sub formă de furtună. Acolo unde râurile ies din matcă, barajele se rup, brusc și brutal.

„De ce se plâng?“ mă întreba Anna. „Oamenii ăștia care au toată apa din lume?“

Noi nu aveam decât marea sărată, al cărei nivel s-a tot ridicat. Creșterea nivelului apei și apoi a venit seceta. Acestea erau inundațiile noastre. De nestăvilit. Mai întâi s-a numit seceta de doi ani, apoi de trei ani, apoi de patru. Acesta era al cincilea an. Vara părea fără sfârșit.

Oamenii începuseră să plece din Argelès deja din toamna trecută, dar noi am rămas acolo. Aveam o slujbă, nu puteam să-mi las locul de muncă din uzina ponosită și veche de desalinizare care producea apă dulce din apa de mare.

Dar penele de curent erau tot mai dese, magazinele erau goale, nu se mai găseau alimente, și orașul devenea din ce în ce mai pustiu și mai tăcut. Și mai torid. Cu cât pămân­tul se usca mai tare, cu atât mai fierbinte devenea atmosfera. Mai demult, soarele își folosise puterile pentru evaporarea apei. Când pe pământ n-a mai rămas umiditate, soarele a în­ceput să ne ia pe noi.

În fiecare zi, Anna obișnuise să-mi spună că ar trebui să plecăm. Mai întâi înspre nord, cât încă mai puteam, înainte ca toate statele să-și închidă granițele. Apoi îmi povestise des­pre diverse tabere. Pamiers, Gimont, Castres. Aceasta de la Timbaut era cea mai recentă dintre ele.

În timp ce ea îmi povestea, temperatura creștea în con­tinuu. Refugiați veniți chiar de mai departe din sud treceau prin orașul nostru, stăteau câteva zile și plecau mai de­parte. Dar noi am rămas.

Stăteam blocat cu pixul în mână. Încotro ne îndreptam?

Nu puteam răspunde la asta singur. Trebuia să-i găsesc pe Anna și pe August mai întâi.

Omul din spatele nostru a ieșit din rând și s-a strecurat pe lângă cei doi, izbindu-se de noi, dar nici măcar nu a băgat de seamă. Era mic și sfrijit, părea cumva să fi fost prea mic pentru pielea lui. În jurul unei mâini avea un bandaj murdar.