Pe Cristian Lupeș îl urmăresc de ceva ani și mi-a plăcut la el constanța, în primul rând. Din tot ceea ce face poți deduce ușor că e o persoană foarte calculată, atentă la cele mai mici detalii, cu alte cuvinte posedă calitățile necesare unui dirijor. Și este, într-adevăr, unul dintre cei mai buni dirijori români. Tânăr, dinamic, cu studii riguroase (a studiat mai întâi fizică-chimie și după aceea a urmat cursurile UNMB – Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie muzicală), a colaborat cu toate filarmonicile din România, exceptând-o pe cea din Cluj, dovedind astfel o pasiune nestăvilită pentru muzică. Și din interviu, și din înregistrările regăsite pe internet veți afla că are o pasiune specială pentru muzica contemporană – muzica secolului XXI. Și, din această perspectivă, este unul dintre cei mai buni ambasadori ai muzicii culte contemporane, promovând compozitorii contemporani români ori de câte ori are ocazia.
Interviul este alcătuit din două părți, în prima parte veți afla mai multe despre Cristian Lupeș, în a doua parte veți găsi informații despre Festivalul Internațional „George Enescu”, despre ce va dirija el în festival și multe altele.
Vă invit, așadar, să citiți un dialog cu adevărat special și, de ce nu, să-l urmăriți în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” pe … Cristian Lupeș! 🙂
Când am stabilit coordonatele spațio-temporale ale interviului, citeați un articol din „Dilema Veche”, cel semnat de Cristian Iftode; undeva, în text, autorul afirmă că „gustul estetic e o invenţie a modernităţii”. Și aș vrea să dezbatem puțin pe marginea acestui gust estetic. Când ascultăm muzică, ca simpli melomani, avem nevoie de acest gust estetic, este obligatorie din partea noastră, a ascultătorilor, să operăm cu judecăți de valoare atunci când ascultăm, sau pur și simplu trebuie să ne lăsăm conduși de muzică, eventual copleșiți (în sensul de inundați)?
În viziunea mea, prima ciocnire dintre ascultător și muzică se întâmplă într-o coordonată emoțională; astfel, prima reacție a noastră vis-a-vis de muzică ar fi să ne lăsăm pur și simplu imaginația să zburde așa în fața „șocantului” fenomen, la fel cum ne lăsăm conduși de imaginație în fața teatrului, și ne dorim desprinşi de realitate, judecând uneori copilărește, transpunându-ne în poveste, sau basm. O piesă socială americană, o ficţiune nordică (sau orice altă piesă) le resimţim, în primă instanță, precum copilul care ascultă un basm mai frumos și zâmbeşte, sau mai urât şi-l apucă plânsul, și astfel ratează ora de culcare. 🙂 Aici, datorită acestei întâmplări, şi la copil, dar şi la spectatorul de teatru/muzică intervin judecăţile de valoare și atunci începem să vorbim despre gust sau despre o estetică.
Credit foto: Ștefan Neagu
Evident că arta nu înseamnă doar o gâdilare a simțurilor, așa cum spunea Kant despre muzică (…ceva care-ți gâdilă frumos urechea…). Arta muzicală nu înseamnă doar frecvențe sonore, așa cum pictura nu înseamnă doar culori sau forme, teatrul nu înseamnă doar vocabular și dicție foarte bună, iar cinetica bulevardului nu poate fi confundată cu dansul contemporan sau baletul clasic. Astfel, plecând de aici, fiind, în primul rând, sinceri și atenţi în faţa artei, lăsându-ne copleșiți de emoție, avem şansa ca mai departe să putem trăi în paralel, într-un demers aproape polifonic, și bucuria senzorială, și pe cea emoțională. Consider că atunci când depăşim aceste două faze sau când atingem „viteza lor de croazieră” avem şansa să ne bucurăm și de spectrul intelectual. Ultimul, pe cât pare de rece și anevoios, pe atât este de ataşat de lumea ideilor abstracte cu care operează muzica. În acest punct vorbim despre gust sau mode şi estetică. În acest punct, în funcţie de educaţie, raporturile încep să se schimbe. Doar trăirea intelectuală nu ne-ar satisface, dar ne poate da un „bust” pentru noi emoţii, care ridică nivelul senzațiilor, care, la rândul lor, hrănesc noua bucurie și plăcere intelectuală și tot așa spiralat, până ne atingem limitele și dacă avem noroc ca prin educaţie să le fi împins deja în afara orbitei suportabilului, leşinăm sau ne transformăm în muzică.
Dar în momentul în care ne lăsăm conduși de simțuri nu avem nevoie de critică. Știu foarte mulți oameni care aproape că-și refuză bucuria asta simplă de a simți teatrul, muzica, așa cum sunt, de teama de a nu fi judecați: „Oare am înțeles bine?” „Oare ce aud eu e ok?” Chiar dacă le place, ei sunt plini de îndoială…
Raportarea publicului la actul artistic ține de educația noastră socială, nu mai depinde de rigorile constructive ale fenomenului, am putea avea o altă discuţie deja. Ar trebui să vorbim despre cum e educat publicul în România sau în alte părți; publicul nu doar în fața fenomenului artistic este jenat sau timorat. Sunt oameni care se simt timorați atunci când trebuie să salute, chiar dacă știu foarte bine convențiile sociale. Ce ne facem cu ei în fața unui fenomen copleșitor cum e arta, în orice manieră ar fi ea receptată; ne plac unele opere sau nu, iar când vorbesc despre artă exclud, evident, manifestările de show-biz.
Pentru mine este o limită foarte precisă între artă/cultură și show-biz. Din punctul meu de vedere, un spectacol, atâta vreme cât nu se poate autosusține stă în zona artistică, în zona culturală. (atât timp cât rămâne în zona această el înseamnă căutare, îndrăzneală, teamă, necunoscut, căutare, împingerea limitelor etc). În momentul în care spectacolul reușește să se autosusțină prin vânzarea de bilete (să spunem) atunci el intră în zona de show-biz, iar atunci artistul, creatorul ar trebui să se simtă obligat să renunțe la el, (la actul artistic în sine), să-l predea celor care se ocupă cu afacerea și el să se întoarcă la creație, pornind o nouă căutare. Creatorul n-ar trebui să trăiască din multiplicarea unui produs artistic, asa cum se întâmplă în fabrică, ci din multiplicarea momentelor de căutare a noului.
Multiplicarea asta ar duce la pierderea sincerității….
Și la pierderea sincerităţii, și la lipsa de creație, de inovație. Creatorul trebuie să fie inovativ, la fel ca în zona științifică, cercetătorul. Faptul ca „Faustul” lui Purcărete se tot joacă la Sibiu este bine pentru spectatorul nou. Dacă Purcărete ar rămâne blocat în acest proiect, am avea cu toţii de pierdut, nu numai el. Din fericire, este mai departe într-o continuă căutare, așa cum l-am văzut și simţit anul acesta la Sibiu la festival (FITS 2017). Încerc să diferenţiez felul în care percep arta creatorul sau interpretul, pe de o parte, și publicul, de cealaltă parte. Eu vorbesc plasându-mă în prima categorie.
Asta-mi aduce aminte de controversa cu André Rieu: de ce să mergem sau să nu mergem la spectacolele lui.
Dar să lăsăm lumea să meargă democratic și la André Rieu, pentru că s-a vorbit atâta despre prostia asta… André Rieu este un produs comercial privat, statul român nu l-a cumpărat. Omul a venit și și-a făcut o afacere aici, la care publicul a reacționat sau nu. Adică explodăm zgomotos ca nişte precupeţe în fața acestui kitsch, dar nimeni nu a reacționat niciodată când, ani de zile, Palatul Regal (prin Sala Palatului) a găzduit sute de spectacole vulgare de manele, falsuri ale companiilor de balet celebre, etc.; așadar, să nu fim ipocriți.
Cum e cu ordinea în muzică, mai ales în muzica contemporană; mai putem vorbi de o relație între canon, cel care impune o anumită ordine, și producția/produsul muzical final?
Din punctul meu de vedere, muzica nu a fost niciodată pusă pe niște șine paralele, obligatorii, n-a fost pusă niciodată într-o ordine universală. Un profesor care la un moment dat vizita o universitate de muzică din România s-a uitat pe orar și a văzut cursuri de istoria muzicii universale și a fost extrem de impresionat: «Domnule, noi în Germania nu avem așa ceva, cursuri de istoria muzicii universale. Noi predăm doar „Istoria muzicii europene”.» Atunci, rectorul sau cine l-o fi întâmpinat a recunoscut jenat că „Și noi facem, de fapt, același lucru.” Așadar, muzica n-a fost niciodată atât de îngustată de niște reguli. Într-adevăr, o parte a Europei a mers pe o anumită tradiție și dezvoltare, o altă parte a Europei, în care ne aflăm și noi, de fapt, am mers în altă zonă. Dacă ne gândim la Cantemir, marele Cantemir….
… descoperit de Jordi Savall
…. redescoperit și de Jordi Savall și ne bucurăm, pentru că noi, românii, n-am fost capabili să-l punem foarte bine în scenă, uite că Savall a reușit! Așadar, muzica în Europa a fost foarte, foarte diversă. Noi, vorbind despre muzică, facem apel doar la muzica, să-i spunem, academică, cultă, să nu-i spunem doar clasică (termen incomplet). Dar niciodată nu a fost atât de unidirecțională. Să ne gândim, totuși, cum a apărut, cum s-a dezvoltat muzica europeană, de ce avem mai departe oratorii, recviemuri și în paralel s-au dezvoltat operele, care, de fapt, provin din spaţiul religios din forme muzicale stricte ca missa, oratoriu. Să ne gândim cum simfonia, această bucurie, splendoare coloristică, timbrală, profundă (simfonia, ca gen, am putea s-o comparăm cu sistemul filosofic al unui scriitor, așa cum poemul simfonic sau opera le-am asocia unei nuvele sau roman beletristic), în grandoarea pe care a căpătat-o la un moment dat, provine din suita de dansuri (muzica de divertisment cântată la curtea unor potentați ai momentului).
A fost o dezvoltare naturală a fenomenului muzical. Nici n-am apucat să vorbim despre tot ce s-a întâmplat în Europa și mai avem de amintit (în sprijinul diversităţii) şi celelalte continente. De exemplu, muzica americanilor indigeni, sau muzica sudamericană atât de bogată și colorată, urmează muzica africană plină de ritmuri și percuții, iar apoi ajungem la muzica asiatică, atât de diversă și de diferită. Cât de aproape sunt India, China și Japonia și nu au aproape nimic în comun din punctul de vedere al muzicii. Apoi, noi tipuri de scări muzicale găsim în Malaezia sau în Mongolia. În India sunt nenumărate genuri de muzică care s-au dezvoltat în mii de ani, în direcții nebănuite. Așadar, noi avem impresia, pentru că suntem contemporani cu fenomenul, că această muzică nouă nu mai are nicio direcție. Dar privită un pic mai de departe, un pic mai detașat, vedem că sunt câteva filoane, din diferite zone care nu fac altceva decât să redescopere sau să reinterpreteze, într-un anumit sens, muzicile de până acum. Cineva spunea ca modestia limitează, dar, crezând că le ştim pe toate, fiind prea mândri, ne demonstrăm și expunem neinteligent limitele. Aşadar, cine se teme că muzica nu mai are ordine sau direcţie, crede că a descoperit ceva important despre sine, nu despre muzică.
Credit foto: Cornel Brad
Am citit recent un articol al lui Dan Alexe (cel despre manele), numai că l-a scris într-o cheie destul de interesantă; nu am înțeles exact ce-a vrut să ne spună. Să ne anunțe că există manelele? Știam! Să ne întrebe de ce nu suntem mai atenți la ele? Pentru că ne place mai puțin vulgaritatea. Și da, problema e că pleacă de la premise false: jazzul nu este muzica negrilor, jazzul este cântat de negri la început, cu influențe din muzica lor veche, tradiţională, dar nu este aceea. Jazzul aduce influențe din blues etc., deci Alexe pleacă de la niște premise false și pentru necunoscători prinde, și chiar dacă i-am apreciat „Dacopatia” îmi lasă senzaţia că pe teritoriul acesta Dan Alexe este puțin afon. Originile și etimologiile muzicilor pe care le aminteşte ( jazz, manea, muzici lăutăreşti, „folclorice”- acest ultrasovietic termen, sau muzicile tradiţionale) sunt altele și reprezintă altceva.
«Gustul estetic e mai mult decât simplu „gust“, „pipăit“, sau „miros“: e un simţ educabil, e un simţ care se cultivă, aşa cum deja sublinia Gracián.» Ce ar trebui să facem noi, generațiile mature de astăzi, ca să cultivăm acest gust estetic la generațiile de după noi; întreb pentru că mi se pare că vin după noi niște generații nihiliste, care n-au nevoie de rădăcini, de trecut și istorie, care au impresia că li se poate permite orice, oricând și oriunde, care cred că a experimenta e o obligație etc.
Adevărul e că fiecare generație, la rândul ei, a fost cumva contestată de generațiile precedente, reproșându-i-se libertatea prea mare. Orice generație nouă trebuie să experimenteze, asta o duce înainte, asta e energia din noi, în fond: experimentul. Evident că ajungem într-un moment în care facem mai puțin experimente pentru că ajungem la un moment în care vrem să șlefuim ceea ce am descoperit/experimentat. Este nevoie și de lucruri șlefuite, finisate. Acum, într-adevăr, generația nouă poate să pară pulverizată și bulversată. Pare că vrea să taie relația cu rădăcinile. Dar trăim într-o globalizare de zeci de ani, se tot muncește comercial în direcţia globalizării. Să nu uităm că acest fenomen al globalizării în artă și, implicit pierderea rădăcinilor, pleacă de pe la 1900, când a fost prima expoziție universală, când, de exemplu, muzica a fost extrem de influențată de tot ce înseamnă asiatici și africani. Astfel au apărut experimentele acelea stranii – pe vremea aceea stranii -, ale lui Debussy, de exemplu. Aceste încercări de a ieși din canoanele de care vorbeam puțin mai devreme, ale muzicii europene. Acum, după 100 și ceva de ani de schimburi comerciale care funcționează în direcția aceasta a globalizării, a uniformizării, a creării unei piețe cât mai largi pentru un singur produs (unic), când de zeci de ani adoptăm religii transcontinentale, ne bucurăm de artele antipozilor, aşadar, acum vine peste noua generaţie și politicul, care spune că trebuie să ne desființăm granițele.
Credit foto: Ilina Schileru
N-aș abandona generațiile tinere; am mai citit opinii despre această îngrijorare vizavi de ceea ce va veni; orice va veni, n-are rost să ne îngrijorăm; și dacă va veni, în loc să ne îngrijorăm, ar trebui să facem ceva, pentru că dacă stăm și ne îngrijorăm – vai, ce afonă și fără ureche muzicală este generația actuală! – mai bine hai să ne apucăm să le cântăm ceva frumos. Și cum le cântăm? În primul rând, hai să le cântăm muzică contemporană și nu neapărat Haydn. Și dacă le cântăm Haydn sau un Bach, hai să o facem într-o manieră în care ei să o înțeleagă. Asta spuneam la un moment dat cuiva: tânărul este obișnuit să meargă într-un club, unde mai mergem și noi, din când în când, să fim sinceri; măcar pentru câteva momente suntem impresionați de spectacolul de lumini, de puterea basului care-ți face să-ți vibreze tot stomacul… nu poți să stai prea mult, dar inițial ești șocat, impresionat și pleci de acolo cu o impresie fizică puternică. Ei, du-l pe omul acesta într-o filarmonică, unde nu sunt bani decât pentru trei contrabasiști. Acest om își dorește să meargă pe nu știu ce motocicletă, ascultă nu știu ce pe frecvențele unei mașini de curse și atunci evident că este atras de frecvențele vieții cotidiene pe care le găsește în club, sau într-un club de jazz; altul le găsește în teatru, alții (mai puțini, e adevărat) le găsesc în zona spectacolului de dans contemporan. Nu la fel s-a impus și Stravinsky, punându-și muzica la dispozița baletului? Nu la fel au apărut atât de multe alte muzici? Cumva, e și vina noastră că aceste generații se raportează mai puțin la rădăcini; nici nu știm să le arătăm aceste rădăcini. Uneori nici noi nu am înţeles prea bine propriile rădăcini. Cred că aici e problema. Azi, Festivalul Internațional „George Enescu” s-a gândit la această generaţie și aduce la Bucureşti în septembrie multe concerte ale celor mai importanţi compozitori în viață de pe planetă. Vor fi şi ei în Bucureşti și vor vorbi despre propriile lucrări. Sunt convins că melomanul de rând se va ascunde de căldură, iar tânărul dornic de descoperiri va fi în sălile de conferinţă sau de concert.
Prejudecata e la noi, nu la cei tineri.
Exact.
Mi-am adus aminte de ultima montare cu „Romeo și Julieta” (baletul clasic cu muzica lui Serghei Prokofiev de la Opera Română) montat în cheie modernă și care prinde foarte bine la publicul tânăr.
N-am văzut spectacolul, dar mă bucur dacă se întâmplă așa.
Cât de raționali putem fi când ascultăm muzică? Sau cât de mult ne putem permite să fim raționali? Punem în balanță rațiunea și emoția și vedem care atârnă mai greu? Interesează toate aceste distincții pe meloman? Sau sunt doar preocupări ale specialiștilor?
Nu știu ce să zic aici. Din punctul meu de vedere, orice muzică este scrisă pentru public. Toată această sperietură, toată această teamă a publicului față de muzica cultă, indiferent de ce natură e ea – de cameră, clasică, preclasică, modernă sau contemporană – ni se datorează cumva (nouă, artiștilor). Omul se sperie de un fenomen care îi este dedicat și speriindu-se preferă să asculte cele două, trei succesiuni armonice care se tot repetă în muzicile comerciale de la Bach încoace – și sunt aceleași!-, se schimbă doar instrumentele, din ce în ce mai electronice și ritmul din ce în ce mai apăsat. În paralel, omul își dorește o casă modernă, care să fie nu știu cum luminată, își dorește maşină autonomă, lipsa cash-ului și multe alte schimbări, dar straniu, muzica rămâne aceeași, de căruță, rămâne foarte, foarte în urmă. Felul în care prezentăm noi muzica s-ar putea să fie deficitar: felul în care îl cântăm noi pe James MacMillan, pe Hans Zimmer sau pe Glanert (pe care îl vom cânta în cadrul Festivalului „George Enescu”), niște „monștri muzicali”, niște V.I.P.-uri ale compoziției mondiale – tot îmbrăcaţi în aceleaşi fracuri, cu luminile acelea din tavan în sălile de concert care luminează jumătate din sală -, e clar că trebuie să faci un efort să intri în atmosfera de concert. S-ar putea să fie și mai dificil dacă se întîmplă să vii din zona spectatorului de teatru, unde regizorul și scenograful nu știu cum să te facă să uiți realitatea şi să crezi că plutești, că ești rupt de realitate și că ești în realitatea lor. De aceea, astăzi e important e să iei omul și să-l răpești, să-l furi prin intermediul muzicii, pentru că asta își dorește omul, să fie furat, răpit. Desigur, muzica nu înseamnă spectacol, dar spectacolul bine gândit nu îmbunătăţeşte muzica, ci doar ne ajută să fim mai convingători.
Sunt muzici care au nevoie și de o pregătire specială. Au nevoie de tine acolo odihnit, sincer, cu o minimă informație culturală, să fii deschis. Ei, dacă ești sincer, deschis și informat te poți duce la Bayreuth să asculți Wagner (n.m. – anual la Bayreuth se desfășoară Festivalul Richard Wagner) și după ce ai citit pe wikipedia despre operele lui poți să stai liniștit trei sau patru ore la o operă de a lui. Pentru că de aceea te duci.
Când vorbim despre tânăra generație cred că suntem prea comozi.
Nu s-ar putea să fiți deja educați, cum suntem noi acum? Exact cum spune bunicul: „Ei, nu mai sta atâta la televizor, pe vremea mea nu exista televizor!”. Și acum ce să facem, să scoatem bușonul?
(Va urma)
