Arta de a povesti istoria pe înțelesul copiilor

Erich Kastner este vecinul familiei Kissel și bun prieten cu membrii acesteia, dar mai ales cu Friedrich, cel care-i citise cartea Emil și detectivii de mai bine de douăzeci de ori. Un scriitor de literatură pentru copii foarte iubit în Germania interbelică, dar și înainte de Primul Război Mondial. Cartea sa, care a cunoscut și o ecranizare cu actori-copii, l-a făcut pe Friedrich, mezinul familiei Kissel să-și dorească să ajungă detectiv. Dar până să-și vadă visul cu ochii, el are vreo trei exemplare ale cărții, din care unul cu autograful autorului, o gașcă de prieteni (gemenii Viktoria și Albert, dar și evreul Leo) cu care își petrece timpul liber și cu ajutorul cărora își cultivă pasiunea sa pentru detectivistică. Friedrich e un copil normal, care citește mult, dar ce are el în plus față de congenerii săi este o curiozitate peste medie, care-l ajută să vadă detalii semnificative și să găsească soluții la probleme insurmontabile pentru cei din jurul său. De asemenea, datorită pasiunii sale mai puțin obișnuite, el ajunge să vadă esența întâmplărilor cu mult înaintea celorlalți.

Încă din primele pagini, Philip Kerr ne introduce în atmosfera unei Germanii bântuită deja de spectrul nazist, căci Hitler tocmai fusese ales conducător al naziștilor, iar Tineretul Nazist deja se organizase foarte bine la nivel teritorial. Iar copiii de vârsta personajului nostru gat printre primii victimele schimbării impusă cu forța.

„Profesoara voastră a hotărât să iasă la pensie mai devreme, i-a informat el pe elevii uluiți. De acum eu sunt noul vostru diriginte. Uitându-mă la fețele voastre nătânge, îmi dau seama că sunteți dezamăgiți de această veste. Nu ar trebui. Să vă explic. Această femeie era o comunistă convinsă. Da, băieți, o bolșevică și, din câte se pare, era implicată în răsturnarea statului german, ceea ce înseamnă că era complet nepotrivită pentru a clădi mințile tinerilor germani. Mințile voastre, presupunând că aveți așa ceva. Dacă o vedeți pe acea femeie pe stradă, sfatul meu ar fi să o evitați așa cum evitați un animal periculos. Nu exagerez deloc. Dacă ar fi să mergeți la școală în Rusia, ați descoperi că elevii de acolo nu sunt nici pe departe la fel de liberi ca voi. Și că mințile lor au fost înveninate împotriva acelei libertăți care vine de la sine pentru germani. Din fericire pentru noi, Hitler ni s-a alăturat pentru a salva Germania de amenințarea comunismului. Asta îmi aduce aminte de altceva.” (p. 73)

Cu mintea lui scormonitoare și cu dorința lui de a înțelege cauzele care provoacă toate aceste schimbări, nedorite de marea majoritate a celor din jurul său, Friedrich cere răspunsuri la adulții din preajmă: părinții și scriitorul lui preferat. Dar, pe parcursul cărții, veți afla că-i mai ies în cale câțiva adulți de toată isprava, oameni cultivați, pe ai căror gândire și pregătire profesională se poate baza oricând caută să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui. Remarcabil construit portretul tatălui, un ziarist iubitor de democrație, care îi insuflă fiului său cel mai mic cultul pentru adevăratele valori pe baza cărora se contruiește orice sistem politic democratic. Câți dintre noi ne grăbim să le insuflăm celor mici pasiunea pentru adevăr, nevoia de a căuta echilibrul în toate, cultivarea respectului de sine și al celorlalți?

„- Fratele tău nu a spus nimic, așa că nu da vina pe el, continuă domnul Kissel, aprinzându-și pipa și lăsându-se pe spătarul scaunului. A fost cineva de la ziar. Cineva de la BT care ține și cursuri la universitate. M-a felicitat că am un fiu atât de patriot. Se pare că se referea la tine. Deși nu prea înțeleg ce legătură are patriotismul cu nazismul. Hitler nu va fi mulțumit până când nu-și va distruge țara în alt război cu Rusia.

– La ce te poți aștepta din partea unui austriac? replică doamna Kissel. Lui Hitler nu i-a plăcut niciodată Berlinul. Poate că vrea să ne pedepsească.

– Poți să îl învinovățești? sări Rolf. Berlinule este aproape singurul loc din Germania care nu l-a votat pe Hitler. Nu este de mirare că ne urăște. Mă mir că nu a mutat capitala în alt loc. La München, de pildă.

– A fost dreptul nostru să votăm pe altcineva, răspunse domnul Kissel. Datorită unui lucru mărunt numit democrație. Precum libertatea de conștiință și de exprimare. Niște chestii demodate care au o importanță prea mică pentru prietenii tăi, naziștii.” (p. 77)

Șirul de întâmplări nu tocmai fericite cărora Friedrich trebuie să le facă față îl ajută pe acesta să se poziționeze în modul cel mai bun posibil față de cei care se aflau la conducerea Germaniei: el ajunge să respingă ca fiind neîntemeiat și nedrept sistemul politic nazist instaurat de Hitler și nu se poate să nu facă asocierea cu alte evenimente asemănătoare din istoria universală. Mintealui de copil de 12 ani începe să priceapă că evenimentele la care el este martor (fără să-și fi dorit acest lucru neapărat) vor face parte dintr-o istorie extrem de sângeroasă a unui stat de al cărui trecut el chiar era mândru.

„- Viktoria și Albert se duc, insistă Friedrich. Dacă îmi dai voie, mă întâlnesc cu ei în fața hotelului Adlon, apoi mergem către Piața Operei.

– Părinții lor le dau voie?

– Nu știu decât că vor fi la Adlon.

– Și de ce ai vrea să te duci acolo? întrebă domnul Kissel.

– Păi la școală studiem istoria Italiei. La Florența s-au ars multe cărți în 1452. Călugărul Savonarola a pus acel lucru la cale.

– Rugul Deșărtăciunilor, răspunse domnul Kissel. Da, știu.

– Este istorie, tată. Și cred că și arderea cărților de acum va deveni istorie. Așa că aș dori să o văd chiar când are loc. Ese mult mai bine decât să citești despre asta dintr-o carte.

– Aici ai dreptate. Bine, Fred. Ai voie să te duci. Dar încearcă să ții minte ceva cât timp ești acolo. Poți arde o carte, dar nu poți arde niciodată o idee.” (p. 87)

Friedrich, marele detectiv este o carte care se citește cu sufletul la gură, indiferent de vârsta cititorului. Este interesant felul cum Kerr strecoară în suita de întâmplări la care participă micul detectiv și prietenii săi amănunte care țin de istoria picturii sau diferite informații care țin de formarea unui culturi solide la cei mici. Deschiderea orizontului cunoașterii la cei mici nu se face stând doar cu nasul în cărți/computere, ci ieșind în lumea mare, testând diferite soluții, întâlnind oameni care activează în diferite domenii, din dialogul cu aceștia aflând lucruri mult mai interesante și/sau folositoare decât am fi tentați să credem.

„- Bun răspuns, băiete. Îmi place prietenul tău, Erich. Cei mai mulți oameni nu știu mai nimic despre artă. Și așa și trebuie să fie. Pentru ei, este suficient să știe ce le place. Când cumpără un tablou, nu trebuie să înțeleagă despre ce este vorba. Artistul este singurul care trebuie să înțeleagă. Dar cu mașinile este altceva. După părerea mea, mașinile sunt sculpturi în mișcare. Pentru a aprecia cu adevărat o mașină, trebuie să înțelegi și să apreciezi ce este sub capotă.” (p. 142)

Deși, pe fond, povestea lui Friedrich este una tristă, lectura în sine a întregului volum nu induce nici măcar o secundă tristețe cititorului. E o mare calitate a lui Kerr aici, aceea de a construi un miez de pvoeste plin de optimism și de-al face pe cel care citește să vadă lumina de dincolo de întumericul prezentului. În ciuda faptului că cel de-al doilea război mondial bate la ușă, în ciuda faptului că puștii își văd visurile restricționate pe zi ce trece, ludicul și nevoia de a copilări nu-i părăsește pe Friedrich și prietenii lui. Și uite așa nevoia lor de cunoaștere devine o constantă a vieților lor.

„- Ca mulți artiști, Edouard credea că pictura seamănă puțin cu munca de detectiv. Că nimic din ceea ce vezi nu trebuie acceptat vreodată drept adevăr indiscutabil. Ca artist, credea că toate obiectele trebuie analizate, descompuse și recompuse într-un mod diferit. Cu o concluzie diferită de cea pe care ai trage-o în mod normal. Ar trebui să înțelegi totul în funcție de ceea ce tocmai ai descoperit.

[…]

– Cam ca mucul de țigqară și nasturele de alamă, continuă ideea Friedrich.

– Exact. Unii ar dori ca tu să crezi că mucul de țigară, nasturele, pălăria și pantoful nu sunt decât niște obiecte nevinovate, dar tu ai dovedit dincolo de orice dubiu că înseamnă ceva complet diferit. Se numește gândire independentă. Iar naziștilor nu le place acest gen de gândire, Friedrich. Este motivul pentru care le este teamă de oameni ca Edouard Ehrlich. Pentru că el gândea în propriul lui mod, independent. Este un drept pe care îl are oricine. Lucrările lui ne reamintesc să facem acest lucru. Ne spun că tu poți gândi ceea ce vreu, dar lasă-mă pe mine să gândesc așa. Pe când naziștii ne spun: „Îți spune ce dorim să vezi; îți spunem ce dorim să înțelegi; îți spunem ce este și, cel mai importatn, ce nu este, iar în curând, îți vom spune și ce vrem să gândești.” Și de aceeea sunt periculoși pentru libertate, dragul meu.

– Modul în care îi descrieți, răspunse fRiedrcih, este foarte înfricoșător.

– Da, așa este. Nu este nimic mai înfricoșător decât oamenii care vor să controleze cum și ce gândim.” (p 210 -211)

Nu vă povestesc finalul cărții, cum, la fel, nu vreau nici să introduc acum nu știu ce formule standardizate de genul „Trebuie să citiți această carte pentru că…”. Tot ce spun este că mă bucur că Friedrich, marele detectiv de Philip Kerr a apărut în colecția Smart Age a Editurii Corint. E una din acele cărți care mă va ajuta pe viitor să-i fac pe cei mici să înțeleagă cât de ușor se trece granița dintre permis și nepermis, dintre democrație și totalitarism, despre ce înseamnă să-ți ia cineva dreptul la libera exprimare și de ce este atât de important acest drept. Și încă câte și mai câte! Iar Friedrich și pasiunea lui pentru detectivistică mă vor ajuta să mi-i aproprii și mai mult pe micii cititori.

Friedrich, marele detectiv de Philip Kerr