Colecția „EGO. PROZĂ”
În toamna anului 1917, meșterul tîmplar Cristian David sosește în Prisăcani, un sătuc din Munții Neamțului aflat la granița cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnăria bisericii. Deși România e devastată de război, demonii marelui conflict mondial par să fi ocolit căsuțele din bîrne colorate, care-și gustă tihna, aproape absente de pe vreo hartă oficială. Dar suferințele și iminența morții vor răscoli pe neașteptate și micul paradis montan, iar enigmaticul străin, Cristian David, va juca un rol important în mijlocul întîmplărilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit să readucă frumusețea. Satul atins violent de reverberațiile Primului Război Mondial și – prin ricoșeu – ale proaspetei revoluții bolșevice reproduce, în mic, încercările teribile prin care trece Europa la început de secol XX. Prins în rama altor două evenimente tragice, unul real, celălalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ în care timpurile și oamenii se intersectează surprinzător și reproiectează analogic istoria. Apocalipsis e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale – o uriașă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Catastrofele fac parte din ființa lumii și se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta și locuitorii pașnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit.
*****
Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (2009, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (eseuri, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (2012, Premiul pentru Proză al USR, nominalizat la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, un fragment din roman a fost selectat în Anthology of Contemporary Prose from Iași, FILIT, 2013); Radio în zăpadă (povestiri, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (eseu, 2015); Mici schimbări în viață (povestiri, 2016); Zeppelin (roman, 2017, premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la „Scriitorul anului 2017”). A contribuit cu texte în antologiile Editurii Polirom: Cartea copilăriilor (2016), Scriitori la poliție (2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste „pe hîrtie” și pe internet. Este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamț.
*****
Pe la-nceputul lui iunie 1897 Iosif, Maria și Cristian David se aflau de ceva timp la Iași, așezați cu chirie într-o căsuță din mahalaua Sărăriei, la marginea dealurilor de unde începeau desișurile mărunte care dădeau înspre sate. O grămadă de lucrări contractate la catedrala mitropoliei și la câteva case boierești din Copou și Păcurari îl reținuseră pe Iosif David în vechea capitală a Moldovei mai mult decât își propusese. Cu promisiunea unor câștiguri grase care să le-asigure traiul pe câteva luni bune, ceilalți doi Davizi își găsiseră și ei ocupații, Maria − în adunările caritabile susținute de unele boieroaice ortodoxe, Cristian − ajutându-și tatăl la lucru, ca de obicei. Ceva avea să schimbe, însă, dintr-o dată planurile celor trei, în urma vizitei câtorva ofițeri ruși pe la soarélele dansante din saloanele ieșene. Veniți, probabil, din misiuni țariste de dincolo de Caucaz, frumoșii ofițeri în tunici și epoleți auriți aduseseră holera, pe care o lăsaseră, la înapoierea acasă, să bântuie prin câteva cartiere și mahalale, luând vieți fără să aleagă între bogați ori săraci, între români, lipoveni, greci sau evrei, între oameni de vază, simpli târgoveți, feciori de casă, calfe sau țigani zilieri. Alarmați, doctorii orașului și edilii au luat urgent măsuri, ordonând carantină, igienizare, controlul apei și al alimentelor din prăvălii. Izolaseră suspecții de boală în școli și prăznicare, transformate în pripă în saloane de boleșniță, începuseră să fiarbă hainele, așternuturile și instrumentele medicale și publicaseră broșuri cu informații și recomandări. Înspăimântați de câțiva morți, mai ales printre copii și bătrâni, oamenii cumpăraseră în cantități mari spirt, sare, praf de pușcă, piper, apă tare, oțet, naftalină, mentă și ulei de măsline, pentru prepararea mai vechiului ”elixir de Voronej”, afumaseră încăperile cu pucioasă și rășină aruncată pe cărămizi încinse, făcuseră împachetări fierbinți cu buruieni și oțeturi aromate. Cele mai multe îmbolnăviri fuseseră în mahalaua Tătărașiului și, în ciuda încercărilor de izolare, se întinseseră amenințător în sus, spre centru, spre Copou și spre Sărărie. Nu era zi, aproape, în căldura aceea de iunie, în care să nu treacă la vale și la deal căruțe și dricuri cu sicrie mari și mici, însoțite de familii supte de suferință spre gropile comune săpate la marginile cimitirelor, unde trupurile azvârlite claie peste grămadă erau stropite cu var. Când se îmbolnăviră copiii vecinilor din casa de lângă ei și-i văzură vomând scursuri verzulii în curte și pe drum, Iosif David hotărî să-i trimită departe pe Cristian și Maria, ca să nu se molipsească. Urma să-i însoțească în străinătate, să-i vadă așezați undeva, apoi să se întoarcă și să-și termine treburile, cu nădejdea că boala va fi plecat din Iași și că, oricum, își pusese familia la adăpost, fără ca fiara holerei să-i mai poată face ceva singurului său copil.
O deosebită ocazie se ivi, atunci, pentru Davizi. Iosif primi o scrisoare de la un amic mai vechi, un naturalist licențiat în Franța, pe care nimeni n-a știut vreodată să spună cum și unde îl cunoscuse, în trecut. Naturalistul, pe nume Emil Racoviță, venea prin Iași, în vremea aceea, să-și mai vadă părinții, fratele și sora, și-l rugă pe tâmplar să-i facă niște lăzi și rafturi speciale pentru sticlărie fină, necesară într-o expediție europeană la Polul Sud, pe o corabie sub pavilion belgian, de unde, printre alte observații ale locului, trebuia să aducă intacte tot felul de materiale biologice pentru colecții și analize. Îi dăduse și câteva indicații cu dimensiuni și forme, căci rafturile, dispuse în etaje înguste suprapuse, cu apărători la margini, trebuiau prinse în pereții cușetei fără să ocupe mult loc, fără să îngrămădească riscant sticlăria și fără să se desfacă la eventualele mișcări și zguduituri ale vasului. De se putea, ceruse să i se facă repede, nu prea mai era timp, de nu, avea să le comande urgent în altă parte, la alți meșteri, ca să le transporte la Anvers, portul de plecare. Iosif David îi promise amicului său că va face el lemnăria pentru borcanele și tuburile atât de fragile, cerând drept plată nimic altceva decât îmbarcarea în expediție, alături de pachetele cu lemnăria necesară și demontată, a foarte tânărului și firavului său fiu. Sugerase să se facă pe post de dulgher sau de ajutor de dulgher, dacă expediția avea deja unul. Discuția dintre ei avu loc și față-n față, o singură dată, într-o cafenea de lângă Teatrul Național, și n-a fost lipsită de contraziceri, căci un om nou într-un echipaj strâns și așa cu greu, un om fără nicio pregătire științifică sau marină nu se putea lua așa de ușor la bord. Expediția era plătită de Societatea Regală de Geografie din Bruxelles, de statul belgian și de subvenții publice și orice angajare în grupul care fusese deja stabilit pentru a porni spre Antarctica trebuia bine justificată. Conveniră, într-un sfârșit, ca Racoviță să-l ia ca ajutor personal pe Cristian David, discret, raportând asta numai căpitanului vasului și restului oamenilor din echipaj, fără a înștiința neapărat și Societatea care finanțase expediția.
