Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Armura străpunsă de Anna Gavalda, apărut de curînd în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă. Volum disponibil şi în ediţie digitală.

În cele şapte povestiri cuprinse în acest volum, scrise toate la persoana întîi, Anna Gavalda aduce un elogiu celor care au puterea să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi să-şi recunoască slăbiciunile. Povestirile ilustrează cît de important este să treci peste rănile trecutului şi să-ţi deschizi inima spre iubire, prietenie, iertare şi familie. De la fata săracă de la periferie, care se îndrăgosteşte de un tînăr bard burghez parcă din alte vremuri, la camionagiul ce-şi eutanasiază cîinele bătrîn, singura mîngîiere după moartea prematură a fiului său, ori la văduva cu doi copii mici, copleşită de vinovăţie din cauza alcoolismului, personajele se confesează cu o sinceritate aparte şi un glas uimitor de familiar, în care cititorii vor regăsi acea sensibilitate jucăuşă şi tulburătoare care constituie farmecul şi savoarea universului gavaldian.

„Sînt mulţi «oameni» în acest nou volum, ce nu vorbeşte decît despre singurătate. Aproape toţi vorbesc pe întuneric, noaptea şi într-un moment al vieţii cînd nu mai fac prea bine diferenţa între noapte şi zi. Vorbesc încercînd să iasă la lumină, se dezvăluie, se confesează, îşi străpung armura. Nici unul nu reuşeşte, însă le-am urmărit strădaniile şi m-au emoţionat. E pretenţios să vorbeşti despre personajele tale şi să spui că te-au emoţionat, dar repet: pentru mine nu sînt personaje, sînt oameni, oameni reali, oameni noi, şi pe ei vi-i încredinţez astăzi.” (Anna Gavalda)

„Vocile din aceste şapte povestiri, fiecare perfect distinctă de celelalte, îţi rămîn în memorie pentru totdeauna.” (Le Soir)

„Explorînd teme precum pierderea, familia, identitatea şi puterea apropierii, volumul este o odă dulce-amăruie închinată sufletului omenesc.” (Publishers Weekly)

Anna Gavalda (n. 1970) este una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane. A debutat în 1999, cu volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, distins cu Grand Prix RTL-Lire 2000. Acesta a fost urmat de romanele O iubeam (2002; Polirom, 2003, 2014) şi Împreună (2005; Polirom, 2005, 2011, 2014), ajunse imediat pe listele de bestselleruri din toată Europa şi adaptate pentru marele ecran. A mai publicat cîteva volume de povestiri, cărţi pentru adolescenţi, printre care se numără şi 35 de kile de speranţă (2002; Polirom, 2017), şi romanele Cea care alină (2008; Polirom, 2008, 2015), Darul unei zile (2009; Polirom, 2010), Billie (2013; Polirom, 2015, 2019) şi O viaţă mai bună (2014; Polirom, 2016, 2017).

Fragment

„Mă mutasem cu copiii într‑un apartament minusculdin spatele Pantheon‑ului.

La etajul cinci, fără lift, paradit, alandala, completaiurea, pe care îl subînchiriam de la sora fostului meucoordonator de teză, o femeie pe care n‑o întâlnisemniciodată și căreia nu fusesem în stare să‑i spun latelefon cât aveam de gând să stau acolo. Soluție provizorie,situație provizorie, aranjament provizoriu,n‑avusese decât cuvântul ăsta pe buze și eu mă ferisemcu grijă s‑o contrazic. Sigur. Sigur. Totul era provizoriu.Băgasem la cap.

Pe lucarna din birou zăream ieșirea de urgență dinsanctuarul Marilor Oameni și îmi plăcea grozav ușițaaia. Îmi plăcea ideea de‑a lucra, de‑a dormi, de‑a găti,de‑a strânge din dinți, de a‑mi crește copiii și de‑alua totul de la capăt la umbra fantomelor lui Dumas,Voltaire, Hugo sau Pierre și Marie Curie. E ridicol,știu, dar vă jur că‑i adevărat. Chiar așa credeam.Oamenii ăștia mă ajutau. Fusesem silită să îndesgrosul vechii noastre vieți într‑un spațiu de depozitareși nu aveam voie să ne punem numele pe cutiade scrisori. E un detaliu, însă diavolul se ascunde îndetalii și, într‑o astfel de împrejurare, ar putea foartebine să jubileze, fiindcă, deşi locuiam acolo, folosindadresa de corespondenţă a unui unchi, fără cutie descrisori, cățărați așa de sus, aranjați așa de prost șisprijinindu‑se doar pe niște oseminte mai vii decâtnoi, nu eram, de fapt, acolo. Nici acolo, nici în altăparte și, nefiind, de fapt, acolo, ne‑am rupt cu viclenie –noi, Raphaël, cinci ani, Alice, trei şi jumătate și cumine, treizeci şi patru la vremea aia – de restul lumii.

Tatăl lor murise într‑un accident de mașină cu unan înainte. Un tip depresiv, elegant și conștiincios,care mă făcea să mă îndoiesc că ciocnirea lui cu ocruce de piatră pe o şosea pustie din Finistère fusese într‑adevăr accidentală, dar să nu am nici o grijă peplan financiar, fiindcă îmi lăsase moștenire, pe lângădoi orfani și‑un Jaguar bușit rău, „capitalul de deces“al unei asigurări de viață care ne punea la adăpostpentru câțiva ani de‑acum încolo. Câți, nu știam.

Era mult mai în vârstă decât mine, știa că e bolnavşi nu suporta gândul de‑a ne pune în cârcă degradarealui, îmi repeta întruna că trebuie să‑mi găsesc un iubitmai tânăr și mai în putere, că trebuie s‑o fac pentrumine, pentru copii și pentru liniștea sufletului său.Mai ales pentru liniștea sufletului meu, iubito… Știicât de egoist sunt… L‑am făcut să tacă atâta timp câtmi‑a stat în putere, cu sărutări, proteste, tăgăduieli,sfidări, râsete și lacrimi, totuși la urmă mi‑a tras opăcăleală zdravănă.”