„Artist in residence” la ARCUB, seria al cărei curator este Lucian Ban, a avut aseară al doilea concert din 2017, cel al uneia dintre cele mai mari voci de jazz din România momentului actual – ANA-CRISTINA LEONTE – REVERIES. Formula de concert a fost: Ana-Cristina Leonte – voce, vioară & fx | Albert Tajti – claviaturi | Alex Arcuș – saxofon alto & fx | Tavi Scurtu – baterie, samplere & fx | Michael Acker – bass electric. Invitați speciali: Marina Arsene, Nicoleta Gavriliță & Roxana Ardelean (The Twisters).
Știam scena ARCUB de pe Batiște, acolo văzusem ceva concerte înainte să se închidă, în cea de pe Lipscani tot îmi propuneam să ajung și nu reușeam nicicum. Dar uite că a venit un nesperat și neașteptat cadou avant la lettre (e ziua mea de naștere curând). Cu ce-am plecat de la concert? Cu multe, multe emoții, cu multe explorări interioare, dintre cele mai răscolitoare, cu multe gânduri bune și cu zâmbet cât toată fața. Și cu ceva gânduri pe care le redau fix în ordinea perindării prin cap.
Pentru mine jazzul înseamnă dialog; chiar și când este doar o voce pe scenă, cântând a cappélla, tot dialog este – unul interior, asumat și expulzat în exteriorul ființei, cu riscul de a fi perceput de ceilalți ca fiind urlet și atât.
Jazzul înseamnă experiență, dar și permanent experiment; în căutarea perfecțiunii de-o clipă riscă să fie irepetabil și de aici nevoia de a improviza; numai că adevărata improvizație ascunde în spate zeci de ore de audiții, de repetiții și de explorări.
Jazzul contemporan e urban, în primul rând urban. Pentru că muzicienii de jazz se văd nevoiți să exploreze în marea de sunete din jungla urbană pentru a învăța să (re)așeze sunetele, astfel încât să dea lumii înapoi muzică adevărată.
Jazzul înseamnă culoare, imagine și sunet, dimpreună toate trei dând ceea ce alții ar numi film; numai că ponderea sunetului în jazz este covârșitoare, atât de copleșitoare, încât uneori le anulează pe celelalte două. Și bine face, zic eu.
Un cântăreț de jazz ajunge la jam session-ul atât de specific acestui mare curent muzical filtrând alte tipuri de muzici; dacă-i întrebați sau dacă vă uitați pe cărțile lor de vizită, o să vedeți că ei, muzicienii de jazz, au studii serioase în spate, experiențe rock, stagii prin orchestre de muzică simfonică etc. Așa e și cu ascultătorul de jazz – ajunge să-și asculte muzicienii preferați trecând prin toate celelalte etape; așa apar și punțile de comunicare între cel de pe scenă și cel din sală. Te bucuri când recunoști pasaje din muzicile clasice integrate sau prelucrate în instalațiile sonore de pe scenă; te bucuri când recunoști un ritm de rock îndrăcit ascuns bine în spatele unui bebop, sau un rap îmbinat fistichiu cu nu știu ce alt ritm. Se adună toate și dintr-odată ai revelația existenței unui univers paralel. Și ce bine e acolo, undeva departe; și e și mai bine când călătoria e luuungă și în doi, trei etc.
An-Cristina Leonte a avut alături de ea pe scena de la ARCUB niște muzicieni de mare clasă, că nici nu știu pe cine să evidențiez mai întâi. Evident, slăbiciunea mea din seara asta va fi Alex Arcuș – o, Doamne, cum mai strunește saxofonul ăla și cum mai dă el ritm celorlalți colegi! Și a dialogat atât de frumos cu Ana-Cristina – vorba ei, un adevărat ping-pong (mă refer aici la melodia fără nume, în primul rând, dar observația e valabilă pentru tot concertul). Albert Tajti la claviaturi și-a făcut treaba profesionist, mi-a plăcut discreția cu care s-a infiltrat în mijlocul melodiilor, te trezeai că e acolo, nedându-ți seama cum și în ce fel. Tavi Scurtu la baterie a dat ritm și potență serii, Michael Acker și-a secondat partenerii de scenă cu discreție. Dar vocea Anei-Cristina și experiența ei de scenă m-au trimis aproape instantaneu în alte sfere. Trecerea de la psihedelic la sound-ul ăla profund urban, sincopat în ritm de rap, n-a avut nimic forțat, și totuși a adus cu sine revelații. Voce, dispoziție de a da ascultare instrumentiștilor și de a-și pune în valoare colegii de scenă, trecerea în crescendo de la inițiere la maturitatea deplină a sunetului cu popas vremelnic pentru un respiro necesar asumării experienței în sine – despre toate acestea a fost vorba în seara aceasta. Pe alocuri chiar a fost instalație de sunet, care împreună cu imaginile proiectate pe peretele scenei au creat un univers urban pe cât de contemporan, pe atât de personalizat.
Mulțumesc, Ana-Cristina Leonte, pentru cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată! Și, nu în ultimul rând, mulțumesc, Maria Balabaș, știe ea de ce! 🙂
