Arsă de vie a fost tradusă în zeci de limbi şi publicată în milioane de exemplare în întreaga lume.
Născută într-un sat din Cisiordania, Souad află repede că, în lumea tradiţională în care trăieşte ea, să fii fată este un blestem. Băieţii merg la şcoală, fetele nu. O fată trebuie doar să muncească şi să-şi facă rugăciunile. Dacă iese cîtuşi de puţin din cuvîntul tatălui, va fi bătută fără milă. O fată e mai puţin importantă decît un animal: dacă o familie are deja destule fete, cele care sînt în plus pot fi omorîte la naştere… La şaptesprezece ani, Souad se îndrăgosteşte de un bărbat despre care nu ştie mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatălui ei. Visînd la iubire şi căsătorie într-o societate unde bărbaţii au toate drepturile, iar femeile doar îndatoriri, ea se îndreaptă fără să-şi dea seama spre catastrofă. Pentru că rămîne însărcinată şi îşi dezonorează astfel familia, cumnatul ei primeşte sarcina de a o pedepsi dîndu-i foc. Salvată de colaboratoarea unei fundaţii umanitare, Souad ajunge în Franţa, unde începe o nouă viaţă şi unde îşi va face cunoscută povestea cutremurătoare.
„Cu ani în urmă am întîlnit fete care veneau de departe, ca şi mine. Sînt ţinute ascunse. O tînără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o şi au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl şi fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuţit şi pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama şi fraţii ei au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Şi celelalte despre care nu se vorbeşte, care au fost găsite prea tîrziu, moarte. Cele care au reuşit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sînt moarte. Cele care au putut scăpa la timp şi se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame.
N-am întîlnit o femeie arsă ca mine – nu au supravieţuit. Iar eu mă ascund şi acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decît să vorbesc – este singura armă pe care o am.”
Marie-Thérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare şi prezentatoare de televiziune. A scris peste 50 de cărţi.
-fragment-
Simt mirosul de petrol şi alerg, dar poalele rochiei mă împiedică să fac paşi mari. Groaza mă călăuzeşte, instinctiv, departe de curte. Alerg spre grădină pentru că nu există altă ieşire. Dar, după aceea, nu-mi mai amintesc aproape nimic. Ştiu numai că alerg în flăcări şi că urlu. Cum am făcut să scap? A alergat el după mine? Aştepta să cad ca să mă privească arzând?
Sigur m-am căţărat pe zidul cel mic al grădinii, ca să mă trezesc, apoi, fie în grădina vecinilor, fie pe stradă. Erau acolo nişte femei, două, mi se pare, deci era sigur pe stradă, şi ele au încercat să stingă focul. Cu vălurile lor, presupun.
M-au târât până la fântâna satului şi îmi amintesc apa care a şiroit deodată peste mine în timp ce urlam. Le aud ţipând pe femeile acelea, dar nu mai văd nimic. Am capul plecat, cu bărbia în piept, simt apa rece curgând întruna şi urlu de durere, pentru că apa rece mă arde. Sunt ghemuită, simt mirosul de carne friptă, fumul. Probabil am leşinat. Nu mai văd mare lucru. Mai sunt câteva imagini vagi, zgomote ca şi când aş fi în camioneta tatălui meu. Dar nu e tata. Aud vocile femeilor care plâng deasupra mea. „Săraca, săraca…” Mă consolează. Sunt culcată într-o maşină. Simt hurducăturile drumului. Mă aud gemând.
Şi apoi nimic, pe urmă iarăşi zgomotul acela de motor şi vocile femeilor. Continui să ard, ca şi cum focul ar fi încă pe mine. Nu pot să ridic capul, nu-mi mai pot mişca trupul, nici braţele, ard, ard în continuare… duhnesc a benzină, nu înţeleg nimic din zgomotul acela de motor, din lamentările femeilor, nu ştiu unde mă duc. Dacă deschid puţin ochii, nu văd decât o bucăţică din rochia sau din pielea mea. E întuneric şi pute. Ard în continuare şi totuşi nu mai este foc pe mine. Dar, cu toate acestea, ard. În mintea mea, încă alerg cu focul pe mine.
O să mor. E bine. Poate că am şi murit. În sfârşit s-a terminat.
Mă aflu pe un pat de spital, ghemuită sub un cearşaf. O infirmieră a venit să-mi smulgă rochia. A tras de ea cu brutalitate – durerea m-a paralizat. Nu văd aproape nimic, bărbia îmi este lipită de piept, nu pot s-o ridic. Nici braţele nu mi le pot mişca. Durerea mă apasă pe cap, pe umeri, pe spate, pe piept. Miros urât. Infirmiera asta este atât de rea, că mi se face frică atunci când o văd intrând. Nu-mi vorbeşte. Vine să smulgă bucăţi din mine, îmi pune o compresă şi pleacă. Dacă m-ar putea omorî, ar face-o, sunt sigură de asta. Sunt o fată murdară, iar dacă m-au ars este pentru că o meritam, căci nu sunt măritată şi sunt însărcinată. Ştiu bine ce gândeşte.
Întuneric. Comă. Cât timp, zile sau nopţi?…
Nimeni nu vrea să mă atingă, nu se ocupă nimeni de mine, nu mi se dă nimic să mănânc ori să beau, aşteaptă să mor.
Şi eu mi-aş dori să mor, atât de ruşine îmi este că mai trăiesc. Sufăr foarte mult. Nu eu mă mişc, ci femeia aceea rea mă întoarce ca să smulgă bucăţi din mine. Nimic altceva. Aş vrea să mi se pună puţin ulei pe piele pentru a-mi calma arsura, să mi se scoată cearşaful pentru ca aerul să mă răcorească puţin. Este şi un doctor. Am zărit o pereche de pantaloni şi un halat alb. El a spus ceva, dar nu l-am înţeles. E mereu aceeaşi femeie rea care vine şi pleacă. Pot să-mi mişc picioarele, şi aşa ridic cearşaful din când în când. Spatele mă doare, pe o parte mă doare. Dorm mereu cu capul în piept, ca atunci când eram în flăcări.
Braţele mele sunt ciudate, puţin depărtate de corp şi paralizate. Mâinile sunt la locul lor, dar nu-mi folosesc la nimic. Aş vrea atât de mult să mă scarpin, să-mi smulg pielea ca să nu mai sufăr.
Mă obligă să mă ridic. Umblu cu infirmiera aceea. Mă dor ochii. Îmi văd picioarele, mâinile care îmi atârnă de o parte şi de alta a corpului, mozaicul. O urăsc pe femeia asta. Mă duce într-o sală şi ia un furtun să mă spele. Spune că miros atât de urât, că-i vine să vomite. Duhnesc, plâng, stau acolo ca un deşeu, ca o putreziciune pe care se aruncă apă. Ca un rahat în closet, se trage apa şi gata! Mori. Apa îmi jupoaie pielea, ţip, plâng, implor, sângele îmi curge până la vârfurile degetelor. Femeia mă obligă să stau în picioare. Sub jetul de apă rece, smulge bucăţi de carne neagră, bucăţi din rochia mea arsă, resturi urât mirositoare care formează o grămăjoară în fundul cabinei de duş. Miros atât de tare a putreziciune, a carne arsă şi a fum, încât şi-a pus o mască şi din când în când iese din sala de baie tuşind şi blestemându-mă.
O dezgust, ar trebui să crăp ca un câine, dar departe de ea. De ce nu mă omoară ea? Mă întorc în patul meu, fierbinte şi îngheţată în acelaşi timp, iar ea aruncă cearşaful peste mine, ca să nu mă mai vadă. „Crapă!”, îmi spune privirea ei. „Crapă odată şi să te aruncăm de aici!”
