„am rezistat tuturor spaimelor dar în fața mea/încă mi se înmoaie picioarele.” – „ghinga” de Dan Coman

O carte pe care am citit-o fredonând Lazarus al lui David Bowie. Ciudat chiar și pentru mine să am în minte o melodie pe care n-am ascultat-o de mai bine de două luni și asta în timp ce citesc poezia lui Dan Coman. Anul 2019 a fost anul poeziei pentru mine, dincolo de orice top al preferințelor, al dorințelor împlinite sau ratate stă întoarcerea la poezie. De fapt, nu e vorba despre o întoarcere propriu-zisă, pentru că niciodată n-am citit poezie ca și cum aș mânca sau ca și cum aș respira. Poezia e un construct literar căruia de multe ori nu-i găsesc epicentrul, mult prea personală pentru gustul meu literar adeseori sau prea plină de exhibări fără sens când mă gândesc la creațiile unora dintre poeții contemporani.

„stau în bucătărie și de atît sînt în stare:

sorb din cafea cu propriile-mi mișcări.

îmi adulmec spaimele pînă la capăt. iată:

purtat în brațe de ghinga trec neîncetat printre cei vii

și dau din picioare.”

ghinga lui Dan Coman încheie un an de lecturi poetice mult mai bogat decât mi l-aș fi închipuit vreodată și o face într=un mod foarte elegant: provocându=mă să caut poezia în continuare. Dulce smulgere din rutina cotidiană, provocarea la o izolare perfectă de tot zgomotul diurn, ghinga te scoate din normalitate și te trimite pe un alt drum, al solitudinii. Asumată și consumată, scăldată în valuri de cafea și savurată dimpreună cu cele mai neașteptate mirosuri personale/personalizate.

„din ce în ce mai des moartea mă bîntuie iar ținuta mea

depășește exactitatea.

nimeni nu știe dar dintre umbre azi dimineață s-a ridicat o

parte a soarelui

și fără să lumineze a trecut pe deasupra mea.”

Bogdan-Alexandru Stănescu scrie pe coperta IV a cărții că în ghinga găsim o combinație de neoexpresionism și suprarealism și îi dau dreptate. Deși nu-mi place să rezum poezia la sintagme și etichete reducționiste, filonul suprarealist răzbate din primele versuri. Așa se face că-ți trezești mintea populată de o ghinga invazionistă, care-ți taie orice legătură cu raționalul și care te provoacă să-ți reconstruiești interiorul după bunul ei plac. Da, ghinga e dorința pură, animalică deseori, de o sălbăticie vecină cu natura virgină.

„de la ultimul mort încă șase cunoscuți au mai trecut prin

agonie

dar cei ce le-au pregătit hainele se dezbracă acum și se ating

            singuri pe sub pături.

privită de sus ghinga plutește prin cea ce-a treia rochie

            ca printr-o zeamă de compot

iar umezeala limbii ei nu aduce cu nimic mai mult decît cu o

plimbare de seară.

lipsit de ajutorul mîinilor îmi fac semne de preșuire

            cu pieptănătura și mă entuziasmez

după cum lipsit de ajutorul burții stau înțepenit între

            mușchii spatelui și

savurez fiecare mișcare a soarelui pe deasupra mea.

de la ultimul mort a rămas doar frigul și de atunci stau ei

            claie peste grămadă.

tremurînd și înmulțindu-se ca muștele. și eu

tremurînd și încălzindu-mi cu furie aerul.”

Sunt multe locurile din ghinga care se cer citate aici. Numai că aș strica frumusețea întegrului. Pentru că da, poezia lui Dan Coman e la fel de proaspătă și de plină de viu ca atunci când a fost scrisă – prima ediție a cărții a apărut în 2005. Cea mai bună dovadă a faptului că e o poezie foarte bună aceasta este – sparge barierele timpului și o poți citi/reciti ca și cum abia a văzut lumina tiparului. Tipar de om, tipar de poet, ghinga devine etalon de bun(ătate) poetic. Ce să-ți dorești mai mult, tu, cititor feroce de literaturi bune?

ghinga de Dan Coman