Am iubit, am purtat, am pierdut. Vogue…

Am iubit, am purtat, am pierdut, o adaptare după Love, loss and what I wore de Nora & Delia Ephron, în regia interesantă a lui Emil Hoștină, pare un spectacol despre haine, genţi şi pantofi, dar jocul scenic spune altceva – siluete elegante, în negru, gravitând în jurul unor scaune roşii – le Rouge et le Noir. Alegerile pe care le facem, în materie de vestimentaţie (şi nu doar), ne definesc. Suntem ce alegem să purtăm: la şcoală, la întâlnirea cu prietenii sau cu bărbatul iubit, la restaurant sau la propria nuntă.

Coregrafia, semnată de Florin Fieroiu, este importantă în acest spectacol. În interpretarea minunată a unor actriţe care se pun în valoare una pe cealaltă, în dialogurii vii, pline de umor, de duioşie şi de tandreţe, corpul însuşi devine un accesoriu rafinat – un element care serveşte perfect spectacolului, prin tot ceea ce numi generic limbajul trupului. Elvira Deatcu, Laura Creț, Anca Androne, Iulia Lumânare și Ioana Abur acoperă fermecător toată scena, creează senzaţia de alunecare fină, prin mişcări de mătase, care se intersectează unele cu altele pe muzica unui trendsetter ca Maddona. Vogue…

În deschiderea piesei, se aude, mai întâi, sunetul pantofilor cu toc, al sandalelor de lac sau al încălţămintei comode, bărbăteşti, luând în stăpânire spaţiul scenic. În spectacol, se “decupează” frumos momentele de “umbră” ale personajelor, când o parte se retrag din prim-plan, pentru a pune în lumină protagonista – care nu e o actriţă, ci o geantă, o pereche de cizme roşii, rochia gri de la 5 ani, legată afectiv de divorţul părinţilor etc. Apoi, vezi sacourile cu rever de atlaz, şi părul, aranjat mereu altfel, în diferite coafuri, care se modifică pe parcursul piesei, pentru a ilustra diferite vârste ale personajelor. Acesta este şi un spectacol cu puternic impact vizual – ai, uneori, senzaţia că scena a devenit un catwalk, care-ţi fură atenţia prin defilarea manechinelor splendide ce poartă (imaginar!) haine din ultimul sezon.

Delia (n.1944) şi Nora Ephron (1941 –2012) sunt personalităţi ale lumii artistice americane, faimoase pentru scenariile de film, piesele de teatru şi articolele publicate în reviste ca The New York Times, Oprah Magazine, Vogue, The Wall Street Journal. Termenul “personalitate” trebuie înţeles cu semnificaţia pe care o are acesta acolo unde actul artistic este mai mult decât entertainment.

Dintre cele două surori faimoase la Hollywood şi pe Broadway, mai cunoscută ni se pare Nora Ephron, şi pentru faptul că, la Editura Humanitas, în 2006, în colecţia Râsul lumii, apare o carte a ei, Arsuri la stomac. În traducerea Iordanei şi a lui Ştefan Ferenţ, această imbricare de dialoguri şi monologuri au ca temă fidelitatea conjugală – de la ironie, la sarcasm, despre probleme sentimentale, teme pe care le regăsim şi în piesa regizată foarte inspirat de Emil Hoştină. Ca o paranteză, înainte de spectacol, aş fi zis că publicul-ţintă este cel feminin. De fapt, în jurul meu, am observat destui bărbaţi care s-au amuzat copios, recunoscând, desigur, situaţii din viaţa reală, prezentate cu mult umor. Iar calitatea umorului este, în acest caz, incontestabilă.

Nora, care împrumută prenumele personajului din Ibsen, şi-a început, în anii 60, cariera în jurnalism, dar a devenit celebră pentru contribuţia la comedii romantice cu mare succes. S-au distins, primind nominalizări Oscar, pentru scenariu – Silkwood, (1983, când începe colaborarea cu Meryl Strep), apoi When Harry Met Sally (1989, filmul cu Meg Ryan şi Billy Crystal, Premiul Bafta pentru scenariu original) şi Sleepless in Seattle (1993, Meg Ryan şi Tom Hanks). Ultimul ei film a fost Julie & Julia (2009), film pentru care Merryl Streep este nominalizată, din nou, la Oscar.

Scrisă după o carte semnată de Ilene Beckerman, Love, Loss, and What I Wore este o piesă de teatru despre stil şi identitate. Alcătuită dintr-o serie de monologuri şi de dialoguri, piesa a fost reprezentată pe scenă, prima data, în 2008 la New York. În 2010, primeşte Drama Desk Award for Unique Theatrical Experience şi se va bucura de mare succes, în Statele Unite şi în Europa.

Ce să porţi, ce să nu porţi, ce aduce noroc, ce este de rău augur, când vine vorba despre vestimentaţie?! Ce faci când nu poţi alege între două rochii care îţi plac la fel de mult? Le iei pe amândouă?! Cu siguranţă, haina împrumută nobleţea de la purtătorul ei. Ne ataşăm de haine, aşa cum ne ataşăm de obiecte, pentru că investim afectiv în ele.

Piesa ar putea fi foarte bine un elogiu adus costumului. În teatru, costumul este un fel de piele a personajului interpretat. În viaţa de zi cu zi, costumul poate deveni o ţinută, dacă personalitatea celui care o poartă este mai puternică decât cea a obiectului vestimentar. De fapt, nu se poate şti bine dacă noi purtăm hainele sau ele ne poartă pe noi.

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului de Teatru “Buzău iubeşte teatrul” (1-8 iunie 2019).