Dan Pleșa – „Povești de dragoste și neputință”

Nu prea mă dau eu în vânt după povești de dragoste, și-atunci titlul acesta nu m-ar fi atras în mod deosebit, însă avea alături de dragoste și neputința, ceea ce m-a determinat să răsfoiesc un pic cartea – suficient cât să-mi doresc apoi să o citesc. Prea scurtă, aș mai fi vrut astfel de texte – niciunul mai lung de 17 pagini (de fapt, cele mai multe, de doar câteva pagini, unele chiar de jumătăți de pagină), dar atât de dense. Nu-i simplu, cred, să surprinzi o esență, o idee, în doar câteva pagini, ba mai mult, să extragi o bucată din lumea cuiva și astfel să radiografiezi partea esențială a vieții sale. Dragostea ajunge aproape peste tot, într-o formă sau alta. Și uneori, poate de prea multe ori, este asezonată cu neputința – de asemenea, în diferite forme. Neputința de a repara o relație care scârțâie, neputința de a lăsa dragostea să-și atingă idealul, neputința de a lupta cu propriii demoni.

În povestirile lui Dan Pleșa, diverse și omogene, totodată, le regăsim pe ambele, în diferite situații, banale sau inedite – ca-n viață, de altfel. Ceea ce le face speciale este scriitura, stilul în care autorul explorează aceste teme și, cel mai adesea, ne trântește în față realități seci, finaluri de la care nu mai ai ce aștepta pentru că îți spun nimic în timp ce îți spun totul, într-un limbaj plin de naturalețe, fără artificii sau umpluturi. Un stil frust, incisiv, dar foarte plăcut. Unele povestiri mi-au plăcut mai mult decât altele, însă în fiecare am găsit câte ceva, chiar și în cele care mi-au plăcut mai puțin, care să mă atingă într-un fel – fie prin scriitură, fie prin poveste, fie prin mesaj.

Editura: Vellant