Ahmet Altan – primul duet din Cvartetul otoman: „Ca o rană de sabie” și „Dragostea în vremea revoltelor”

Cele două volume traduse în limba română, de către Luminița Munteanu din limba turcă, respectiv, de către Mădălina Ghiu din limba franceză, pentru Pandora M și Editura Trei, Ca o rană de sabie (2021) și Dragostea în vremea revoltelor (2024), din Cvartetul otoman de Ahmet Altan dezvăluie o construcție complexă, în care există două planuri narative în centrul atenției, așezate pe o țesătură de fire narative secundare.

Scriitorul urmărește evoluția unor fețe diferite ale iubirii, pe fondul schimbărilor politice violente care surprind destrămarea și sfârșitul Imperiului otoman, de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În fundal, se pot observa teme precum absolutismul, relația oamenilor din diferite pături sociale cu puterea politică, sclavia, situația femeii în societatea timpului, rolul religiei în viața socială și în jocul pentru supremația în stat, relația, uneori antagonică, dintre perspectiva otomană asupra componenței statului și perspectiva strict turcă, relația centrului politic cu „minoritățile”, mai exact, cu popoarele și etniile incluse în Imperiu (lupta poporului bulgar pentru libertate, cu scena sinuciderii în masă a unor luptători conștienți că nu au altă cale de ieșire dintr-o situație imposibilă, este revelatoare pentru optica majoritară din societatea otomană a timpului). În plus, cititorul din prezent, familiarizat cu istoria Turciei republicane, situate în contextul oriental musulman, poate să observe în cele două volume anticipări ale unor evoluții sociale și politice ce au avut loc pe parcursul secolului al XX-lea, precum rolul armatei în menținerea regimurilor politice sau laicizarea statului. La acest fapt contribuie prezența unor personalități istorice reale, surprinse la începutul carierei lor, dintre care se remarcă Enver Bey și Talat Bey, din Societatea pentru Uniune și Progres, mai târziu, Comitetul Unității și Progresului, cu rol în disoluția Imperiului, Mustafa Kemal, supranumit Atatürk după proclamarea republicii, și, bineînțeles, sultanul Abdulhamid al II-lea.

Toate aceste teme și fire narative sunt conturate din perspectivele diverse ale personajelor. Remarcabil este că, în ciuda complexității subiectului abordat, numărul personajelor este relativ mic, ducând astfel la o concentrare pe verticală a conținutului ideatic. Explorând povestea fiecărui personaj, cititorul desface straturi după straturi de semnificații și de implicații ale faptelor și sentimentelor expuse. Dacă în debutul lecturii ai impresia că în centrul atenției se află Șeyh Yusuf Efendi și căsătoria sa eșuată cu Mehpare, mai târziu, scena este ocupată de Hikmet Bey, de mama sa, Mihrișah Sultan, de tatăl său, medicul personal al sultanului, de Ragip Bey sau chiar de sultan.

Un prim nivel al celor două volume este organizat în jurul diferitelor tipuri de iubire și a modului în care personajele se raportează la aceasta. În confruntarea cu iubirea și cu revoltele se conturează caracterele.

De la intuirea forței devastatoare a iubirii de către Șeyh Efendi atunci când nu este însoțită de împlinirea sufletească, trecând prin atracția dintre Mehpare și Hikmet, ce duce la căutarea de jocuri erotice pentru a întreține iluzia unui sentiment, apoi prin căutarea confortului fizic și psihic ce rezumă relația dintre Ragip și Dilara, prin sentimentul inocent dintre Hikmet și fiica Dilarei, Dilevser, prin căsniciile dușmănoase și strâmbe ale fiicelor șeicului și ajungând la sacrificiul de sine al sclavei Hediye, iubirea este analizată de scriitor cu precizie și finețe chirurgicală, în cele mai subtile nuanțe ale sale. La aceasta se adaugă iubirea lui Șeyh Efendi pentru Dumnezeu, precum și relația de dependență dintre Hasan și șeic, loialitatea medicului Reșit pentru sultan, determinându-l să-l urmeze în exil, dar, mai ales, iubirea maternă sau paternă; din nou, aceasta este destratificată până la cele mai mici amănunte, astfel că suntem martori la lipsa sentimentului matern la Mehpare, la iubirea condiționată de meritele fiului a lui Mihrișah pentru Hikmet, precum și la iubirea puternică, ce nu are nevoie de cuvinte, a mamei pentru Ragip și fratele său (de remarcat că mama aceasta nu are nume exprimat, ceea ce sugerează o dorință de arhetipare a personajului din partea autorului) ori la relația plină de cordialitate și respect dintre medic și Hikmet.

Personajele prind contur în această confruntare cu iubirea. Hikmet se încadrează în tiparul aristocratului intelectual, cu idealuri de libertate socială și politică, împărțit între moravurile orientale (păstrează sclave în harem) și libertatea pe care a cunoscut-o la Paris. Eșecul căsniciei cu Mehpare și îndemnurile mamei sale îl determină să ia calea conspirațiilor și să devină parte din Societate, dar este repede dezamăgit de confruntarea cu realitatea sângeroasă și de trădările la care este martor. Tentativa de sinucidere și revenirea la viață datorită iubirii totale a sclavei – pe care nu știe să o aprecieze – și datorită celei inocente pe care o trezește la Dilevser se înscriu de asemenea în tiparul intelectualului dezamăgit în așteptările sale de la viață.

Ragip este un om de acțiune, ofițer în armata otomană, militar prin structura sufletească, admirator al disciplinei ce domnește în armata germană. Profunzimea personajului provine, pe de o parte, din discuțiile cu șeicul, în care se întrevede că rigoarea soldatului este autentică, în aceeași măsură ca sentimentul religios al aceluia, precum și din iubirea pentru Dilara, ce-i dezvăluie posibilitatea unui alt fel de existență. Deși profundă, această relație nu-l mulțumește pe deplin, dat fiind că femeia nu poate să-și depășească egoismul și dorința de întâietate în cuplu.

Șeyh Efendi este omul al cărui sentiment religios sporește pe măsură ce fuge de păcatul pe care îl simbolizează fosta sa soție. În plus, el este adeptul unei religii tolerante, în care buna înțelegere domină fanatismul reprezentat de mulțimea condusă de Ali Chiorul, în debutul celui de-al doilea volum: „Știi ce e desăvârșit? este năzuința ființelor nedesăvârșite către desăvârșire prin smerenie, răbdare și suferință… (…) Nu avem nevoie de arme, de insurecție sau de violență, ci de strădania neîntreruptă de a fi mai buni” (p. 216, Dragostea în vremea revoltelor). În complementaritatea șeicului, uneori în antiteză cu el, se află Hasan, simbol al instinctului primar, de o viclenie rudimentară, nu neapărat malignă.

În ceea ce privește personajele feminine, se remarcă opoziția dintre egoismul generat de conștientizarea propriei puteri asupra bărbatului, prin frumusețe sau prin poziție socială, vizibil la Mehpare, Mihrișah și Dilara, respectiv, sacrificiul de sine, de care este capabilă sclava Hediye. Dintre aceste femei, primele două, deși rivale – una soție, cealaltă mamă a lui Hikmet, luptându-se pentru atenția lui – par construite de fapt ca o linie evolutivă a aceluiași tip feminin, narcisist, îndrăgostit de propria frumusețe, de care nu-l consideră demn pe niciun bărbat:

„Afișând acea iritare egoistă și disprețuitoare pe care o arată femeile față de bărbații care continuă să le iubească fără speranța de a fi iubiți, ea nu se sinchisea câtuși de puțin de suferința îndurată de Reșit Pașa” (p. 187, Dragostea în vremea revoltelor).

În alunecarea de la perspectiva lui Hikmet la aceea a scriitorului se dezvăluie întreaga dimensiune a tragediei prin care trece Hediye:

„Nu avea nici familie, nici avere, nici trecut, nici măcar nume; stătea complet goală în viață, înarmată doar cu dragostea ei, fără să ceară nimic, fără să poată spera la ceva (…). În noaptea în care Hikmet Bey o strânsese în brațe ca un îndrăgostit, Hedyie, datorită intuiției ei, mult mai dezvoltată decât a lui, își dăduse seama că sfârșitul teribil se apropie și că e pe punctul de a-l pierde pe bărbatul vieții ei”. Mai târziu, impersonalitatea/simplitatea notației scoate cu atât mai mult în relief drama petrecută: „Semnele morții îi cruțaseră chipul trist. Plecase în tăcere, fără să-și piardă nimic din frumusețe. Nimeni nu a înțeles de unde sau cum făcuse rost de otrava care îi fusese fatală” (p. 537, 538, 540, Dragostea în vremea revoltelor).

Un loc aparte în galeria de personaje feminine îl ocupă Rukiye, fiica lui Mehpare și a șeicului, crescută de mamă și de cel de-al doilea soț. Fata este urmărită în evoluția sa de la o copilă precoce, la o tânără lucidă, matură și profund onestă, atașată de tatăl vitreg, Hikmet, pentru care nutrește o iubire ocrotitoare: „Privindu-și tatăl vitreg ca pe un fiu, voia să-l protejeze, să-i dea alinare. În timpul acestei scurte, dar intense îmbrățișări, au simțit amândoi puterea acestei iubiri, pe care au primit-o cu același entuziasm” (p. 189, Dragostea în vremea revoltelor). Felul său deschis de a fi o determină să încerce o apropiere că tatăl său, șeicul, și de asemenea, să-i vorbească viitorului soț de dragostea ei, totul, în contrabalans cu natura ascunsă a mamei ei, pe care o observă și o judecă încă din copilărie.

Această onestitate a sentimentelor apropie personajul lui Rukyie de Dilevser, de care ajunge să se îndrăgostească Hikmet și care este, fără voie, motivul pentru care se sinucide Hedyie. Dilevser este de asemenea fiica unei mame cochete, concentrate asupra propriei frumuseți, care o iubește, dar nu o înțelege prea mult, fiind atât de deosebite. Fata este frumoasă, dar atracția ei provine din inteligența hrănită cu lecturi, ceea ce îl fascinează pe Hikmet: „el uitase de mult vărsta lui Dilevser și corpul ei zvelt îmbrăcat în haine elegante; îl atrăgeau doar sclipirile fascinante ale inteligenței sale” (p. 529, Dragostea în vremea revoltelor).

Este evidentă intenția autorului de a crea tipologii pe baza personajelor sale, dată fiind raportarea acestora la un comportament general uman, într-o situație sau alta. Astfel, șeicul manifestă teama de a nu-l dezamăgi pe Dumnezeu, „ca orice credincios adevărat” (p. 184, Dragostea în vremea revoltelor), un barcagiu urmează porunca pasagerului său, fără a putea riposta, „asumându-și vina cu acea supunere dezolantă a subalternilor” (p. 197, Dragostea în vremea revoltelor); Hikmet, „la fel ca toți cei bogați, se uita cu dispreț la slăbiciunea pe care o manifestau cei sărmani ori cei proveniți din mediile nevoiașe față de avuție, socotind-o rușinoasă” (p. 339, Ca o rană de sabie). în plus, în felul acesta, autorul presupune existența unui fond cultural-social pe care îl are în comun cu cititorul, de care se folosește – pe lângă minuțioasa analiză psihologică – pentru a explica mai bine comportamentul personajelor, astfel încât acesta să nu rămână la voia unei interpretări eronate a celui ce citește.

La fel ca în cazul altor romane ale unor scriitori turci contemporani, nu se poate trece cu vederea prezența orașului în această primă jumătate a proiectatei tetralogii a lui Altan. Istanbulul este și spațiu al Istoriei/istoriilor pe care le construiesc personajele, și personaj propriu-zis. Este un loc al iernilor măturate de vânt, al primăverilor fastuoase, dar și al unei nesfârșite nostalgii care-i ține prizonieri pe protagoniști, nelăsându-i să-l uite sau să se îndepărteze prea mult. Este un oraș pe care Ragip Bey, întors din Germania, simte nevoia de „a-l strânge la piept” (pag. 429, cap. XXV, Ca o rană de sabie).

Celălalt mare plan al celor două volume este politic și social, urmărind trecerea de la absolutismul sultanului, la regimul constituțional trecând prin rebeliunea contrarevoluționară.

În primul volum, cititorul este martorul raportului de putere dintre sultan și poporul său. Scriitorul accentuează teama ce frizează patologia a lui Abdulhamid al II-lea de un posibil atentat la viața sa, natura lui bănuitoare și duplicitară, hotărârile arbitrare care tulbură și distrug viețile supușilor, atmosfera de teroare ce îl înconjoară, fiindcă încurajează denunțurile și spionajul, însă reușește să imprime, în același timp, un aer de tragedie antică plecării în exil la Salonic, ce coincide cu finalul unei epoci istorice de sute de ani.

În acest context, este revelator faptul că sultanul a înființat, în anul 1880, ceea ce a fost considerată prima organizație de informații otomană, despre care medicul Reșit Pașa afirmă:

„Știi, n-am reușit deloc să mă dumiresc dacă sultanul a înființat organizația aceea mare de spionaj pentru a-i cere să-i urmărească pe dușmanii săi sau pentru a afla ce fel de vorbe de clacă circulau prin preajmă. (…) Dacă este să mă întrebi pe mine, imperiul nostru era guvernat prin vorbe de clacă și foarte mulți oameni și-au pierdut viața din pricina lor!” (p. 74-75, Ca o rană de sabie).

Unei astfel de capcane de intrigi și de rea-voință îi cade pradă Fuat Pașa, iar consecințele deportării sale sunt descrise apocaliptic de către autor: arestări, deportări, execuții:

„sute de ofițeri de rang inferior și de funcționari civili au fost trimiși la capătul pământului, în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului (…) ca să li se piardă urma; (…) foarte puțini dintre acești oameni, smulși din căminele lor, de lângă cei iubiți, de lângă femeile de care erau îndrăgostiți, de la rosturile lor au izbitit să supraviețuiască, după cum foarte puțini au izbutit să mai revină vreodată acasă” (p. 166-167, Ca o rană de sabie).

De aici decurge cu necesitate starea de revoltă, pe care autorul o urmărește în două direcții: pe de o parte, prin Hikmet Bey, căruia mama sa îi insuflă spiritul de libertate caracteristic parizian și care, astfel, este de acord să colaboreze cu organizația revoluționară pe cale de a se coagula împotriva sultanului; pe de altă parte, prin Cevat Bey și fratele său Ragip, ofițer, protejat al pașei Fuat, cu ajutorul cărora sunt descrise începuturile Societății pentru Uniune și Progres, până la exilarea sultanului, trecând prin „contrarevoluția” cu imbold religios fanatic.

Dacă luciditatea este esențială în descrierea abuzurilor sultanului, în primul volum, aceeași luciditate se observă și în redarea exceselor de putere ale noului guvern, care a urmat instaurării monarhiei constituționale, din volumul al doilea. Astfel,

„Mahmut Șevket Pașa, care eliberase Istanbulul în fruntea Armatei Acțiunii, (…) crease așa un climat de opresiune, încât trezise până și îngrijorarea unioniștilor care îl aduseseră la putere” (p. 422, Dragostea în vremea revoltelor).

Fanatismul politic, laic și revoluționar provoacă fanatismul religios, în subtextul acestei dinamici aflându-se antiteza dintre elita cu valori europene, otomane, a imperiului, educată în Occident, pentru care nu contează etnia și confesiunea religioasă, și poporul de jos, tradiționalist, fără educație, pentru care sultanul nu este numai conducător al statului, ci și calif al Islamului. Nu e așadar de mirare că rebelii se organizează în jurul moscheilor, că una dintre nemulțumiri se referă la moravurile ușoare ale femeilor din cartierul Beyoglu din Istanbul și că li se alătură gradele inferioare ale unei părți a armatei și soldații de rând, nemulțumiți de tratamentul primit de la superiorii lor.

Volumul al doilea descrie mișcările de stradă, violența mulțimii, luptele, uciderea pașalelor, starea de asediu sub care se află orașul și contraofensiva Armatei a treia cu o intensitate și o artă ce amintește cititorului de Război și pace al lui Tolstoi sau de Mizerabilii lui Hugo. Scriitorul turc este maestru în redarea gradată a intensității cu care mulțimea simte și acționează, constituindu-se într-un organism unitar, cu reacții primare, instinctuale, cu consecințe devastatoare. Două momente sunt esențiale pentru felul în care sunt redate cele mai fine reacții ale psihicului colectiv. Primul dintre acestea, în capitolul al VI-lea al celui de-al doilea volum, surprinde mulțimea adunată în zi sfântă, la moschee, în jurul lui Ali Chiorul, cerând și reușind să-l vadă pe sultan. Scriitorul notează:

„Asuprită, nevoită să tacă ani de zile sub apăsarea unei puteri tiranice, această mulțime, otrăvită de propria ei tăcere, găsise în sfârșit prilejul de a se exprima și, cum nu știa pe cine să învinuiască, neputându-și imagina păcat mai mare decât să se întoarcă împotriva Maiestății sale califul islamului, umbra lui Dumnezeu pe pământ, își vărsa furia asupra unioniștilor și, uitând suferințele îndurate din pricina sultanului, considera că noul regim constituțional este singur responsabil pentru toate relele” (p. 104, Dragostea în vremea revoltelor).

De asemenea, capitolul al XI-lea al aceluiași volum este organizat în jurul descrierii revoltei din cazărmi, unde rebelii sunt mult mai organizați și au motive și scopuri mult mai limpezi. Perspectiva asupra luptelor care au loc îi aparține lui Ragip Bey, ofițer superior, nostalgic al unei discipline a armatei după model german, aflat de partea unioniștilor și pentru care răscoala soldaților este de fapt un atentat la onoarea militară și o încercare de a slăbi unul dintre pilonii pe care este clădit imperiul.

„Pe când aștepta împușcăturile, simțea că soldații nu acționează din mânie sau din sete de răzbunare, ci doar ca să-și satisfacă acel sentiment de libertate absolută care le e dat participanților la oricare insurecție. Asemenea ramurilor căzute în râu după o furtună, erau duși departe de trecutul lor, de identitatea lor și se lăsau târâți de curent cu plăcerea aproape copilăroasă de a pretinde că râul poartă întreaga răspundere pentru faptele lor” (p. 253, Dragoste în vremea revoltelor).

Scriitorul utilizează prolepse ca „ancore de atenție” pentru a menține interesul cititorului asupra evenimentelor și asupra personajelor, efectul fiind asemeni acelui „va urma” din finalul unui episod de film serial, formulelor de trecere din schema tradițională a basmului popular sau asemeni fragmentării romanelor publicate în foileton în epoca de glorie a realismului victorian. Un alt rol al acestor anticipări este de a face legătura dintre cele două volume, asigurând continuitatea și coerența acestora. Astfel, atracția lui Mehpare pentru cel de-al doilea soț al ei reflectă o

„pornire mai generală către bărbați”, deși ea crede cu tărie că-l iubește pe acesta. „Nu avea să înțeleagă decât mult mai târziu, în urma unor suferințe atroce care urmau să-i coste scump pe nenumărați alți oameni, că lucrurile nu stăteau așa” (p. 55-56, Ca o rană de sabie).

Pe lângă aceasta, mulțimea pariziană la ale cărei revolte și mișcări de stradă este martoră Mehpare în timpul călătoriei de nuntă și care-i stârnește dezgustul anticipează revoltele din Istanbul din volumul al doilea și motivează măsurile pe care le ia femeia pentru a se pune la adăpost.

Un aspect deosebit al construcției romanești este că timpul povestirii este prezentul cititorului, secolul al XX-lea – al XXI-lea, iar evenimentele sunt narate de spiritele personajelor din timpul povestit unui urmaș al lor, Osman, astfel încât conținutul narativ este de fapt o colecție de amintiri sau o călătorie a lui Osman în trecut. Pentru acesta, în urma întâlnirii cu un bărbat misterios, timpul își pierde curgerea firească, devenind, așa cum se exprimă, „un lac întins în care se adunau laolaltă trecutul, prezentul, ba chiar și viitorul” (p. 39, Ca o rană de sabie). Este motivul pentru care Osman poate să aleagă a cui poveste să o asculte cărui moment din aceasta să-i acorde atenție, așa cum se întâmplă în debutul celui de-al doilea volum, în care bărbatul alege adunarea mânioasă de la moschee, premergătoare răscoalei lui Ali Chiorul. Este un privilegiu pe care Osman îl împarte cu zeii și cu scriitorii, căci, așa cum notează povestitorul, doar aceștia cunosc viitorul și doar ei pot să croiască destinul oamenilor (p. 92, Ca o rană de sabie).

Distanța temporală schimbă perspectiva asupra evenimentelor și asigură, într-un fel, autenticitatea și obiectivitatea relatării. Pe lângă aceasta, personajele înseși comentează deciziile pe care le-au luat în timpul vieții și sentimentele pe care le-au trăit:

„«Întotdeauna am fost uimită să constat că un sentiment nu există niciodată izolat și că deseori poate să coexiste chiar și cu opusul său. E un lucru care mereu m-a intrigat», i-a spus ea mai târziu lui Osman” (p. 408, Dragostea în vremea revoltelor),

cu referire la sentimentele contradictorii ale lui Rukyie pentru tatăl ei natural.

Arhitectura acestei suite romanești, universul complex creat de scriitor, extraordinara tehnică narativă de care dă dovadă, precizia analizei interioare a personajelor, înțelegerea și stăpânirea chestiunilor istorice, sociale și politice ale țării sale – unora dintre acestea fiindu-le victimă – de către autor, multiplele straturi de semnificații și de implicații ale conținutului narativ sunt elemente care, dincolo de orice clișeu, înscriu aceste romane în galeria capodoperelor literaturii universale.

Ca o rană de sabie de Ahmet Altan