De câte ori aud că un ONG sau o fundație aniversează ani frumoși de activitate în România gândesc doar atât: „Numai ei știu prin ce au trecut!”. Am fost voluntar ani de zile într-o fundație, în paralel cu munca de la catedră; o implicare și un consum de resurse de neimaginat și pentru mine, acum, când mă uit în urmă. Dar cel mai frumos rezultat rămas în urma acelor ani s-a (de)multiplicat în anii ce-au urmat: s-a construit, din toate punctele de vedere; s-au format frumos tinerii de azi (aproape maturi), s-au dezvoltat caractere dintre cele mai frumoase, s-au construit punți de comunicare între comunitățile de voluntari și cele ale copiilor instituționalizați etc. Și mă bucură să văd cum voluntarii de atunci, elevi în marea lor majoritate astăzi sunt implicați activ la nivelul comunităților din care fac parte, doresc și chiar inițiază schimbări prosociale și au devenit ei înșiși modele pentru cei din jur. Uitându-mă la clipul de prezentare al activității Fundației „O nouă viață” mi-am adus aminte șocul resimțit de mine atunci când am intrat pentru prima dată într-un centru pentru copii instituționalizați cu probleme neuropsihice grave. Cei din Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brăila nu ne-au spus cât de grave erau bolile lor și chiar nu știam că o să lucrăm cu copii care aveau QI-ul undeva la 32. Eu cu vreo 15 voluntari după mine, toți elevi de liceu, n-am dat bir cu fugiții, cum se așteptau toți angajații centrului și am stat acolo aproape o zi întreagă. Când am plecat spre casă, înainte să ne urcăm în microbuz, m-am uitat la ai mei și i-am întrebat atât: „Mai venim?”. Și am lucrat cu acei copii mai bine de un an, am mers cu ei prin excursii, i-am scos în oraș, am învățat să ne jucăm cu ei, le-am organizat aniversări și câte și mai câte. Sintagma sub care se adună toate aceste activități e destul de seacă: deprinderi de viață independentă. Din afară privind, pare stupid să te gândești că un copil, de vârstă școlară, are nevoie să învețe să se descurce singur, noi avem impresia că e firesc ca ei să știe ce înseamnă buget, ce înseamnă banii, care este rolul lor, ce înseamnă rutină zilnică etc. și că toate acestea vin de la sine și nu trebuie să ne batem capul cu așa ceva. Ei bine, nu, nu vin de la sine. Și e nevoie de mult timp pentru ca acești copii să învețe să nu se pună singuri în pericol, să învețe să-și valorizeze propriile putințe, așa limitate cum sunt ele.
Despre toate acestea mi-am adus aminte aseară, pe tot parcursul concertului. Și m-am bucurat până la cer să aud că oamenii aceștia, englezi de felul lor, nu vor să plece, deși au închegat o comunitate frumoasă acolo, la Siret. Monica, Nigel, Simon și toți ceilalți sunt încă în România, nu vor să plece acasă, pentru că ei chiar cred că aparțin României. Sunt vorbe care au acoperire în fapte. Spital nou, case noi pentru foștii copii, astăzi adulți cu probleme specifice de ordin neuropsihic și fizic, centru de recuperare fizică etc. Dar ce e și mai important este faptul că au antrenat oamenii locului în toată acestă desțelenire a mentalităților. În țara lui „nu se poate, nu avem” uite că avem Fundația „O nouă viață” care ne demonstrează prin oamenii ei, așa cum știu ei cel mai bine, că se poate: construind.
Concertul în sine a fost o bucurie, o celebrare a tuturor faptelor bune și frumoase ale voluntarilor și angajaților Fundației „O nouă viață”. Președintele organizației, Nigel Squibb, a fost foarte simpatic când a explicat cum a apărut numele fundației: „o nouă viață” nu e același lucru cu „o viață nouă” (ei așa și-au dorit să sune în românește numele), numai că gramatica limbii române le-a dat un pic planurile peste cap. Și până la urmă, „O nouă viață” poate fi similar cu a o lua de la capăt. Cei trei muzicieni au fost la înălțimea momentului, mie mi-a plăcut cel mai mult prestația violonistului George Zacharias, s-a văzut în modul cum colabora cu ceilalți parteneri de scenă munca lui de la orchestră (nu activează doar ca solist de concerte, ci și ca violonist într-o orchestră). A fost un mare risc alegerea Sonatei nr 2 pentru vioară și pian în RE Major, Op. 94 bis de Serghei Prokofiev, dar atât Zacharias, cât și Panteliadis, au avut execuții impecabile din punct de vedere tehnic. Apropo de pianist, el mi-a adus aminte de Andrei Licareț al nostru, au cam aceeași atitudine, ba chiar și fizic seamănă puțin. Despre concert în sine găsiți date suplimentare în comunicatul de presă de pe site. Ce vreau să mai remarc aici: firescul prezentării lui Marius Constantinescu, ca de obicei gazda ideală pentru un astfel de concert; Sala de Marmură a Cercului Militar Național s-a dovedit o alegere excelentă; publicul a fost pe măsura evenimentului, iubitor de muzică clasică, dar și apropiat cauzelor umanitare.
Le doresc celor de la Fundația „O nouă viață” să ne cheme și la aniversarea celor 50 de ani de activitate în România. Le doresc putere de muncă, aceeași voioșie și disponibilitate pentru întruparea minunilor. Căci, așa cum a spus și Elisabeta Lipă în discursului ei, acești oameni chiar fac minuni!
PS: Evenimentul a fost organizat impecabil de către cei de la Quartz Media, felicitări echipei! 🙂
Foto de: Alex Păun
