„La marginea apei” de Sara Gruen
(roman)
Traducere din engleză de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2017
Publicat în 2015, romanul La marginea apei a fost Numărul 1 pe listele de bestselleruri din New York Times și USA Today. Inclus pe Publishers Weekly Bestseller List și Indie Bestseller List. National Post Best Book of the Year. BookPage Top Pick in Fiction. Nominalizat pe lista scurtă la Goodreads Choice Award Best Historical Fiction și Romantic Novelists Association Historical Novel Award. Romanele semnate de Sara Gruen sunt traduse în peste 45 de limbi și s-au vândut până în prezent în peste 10 milioane de exemplare.
La începutul anului 1945, Maddie și Ellis Hyde, un tânăr cuplu american din înalta societate a Philadelphiei, hotărăsc să traverseze Atlanticul, în ciuda războiului care devasta Europa, cu intenția de a dovedi existența monstrului din Loch Ness și de a spăla astfel onoarea familiei, pătată cu zece ani în urmă, când colonelul Hyde, tatăl lui Ellis, falsificase câteva fotografii înfățișând faimoasa creatură ce făcuseră înconjurul lumii. În timp ce Ellis și bunul său prieten Hank Boyd se lansează într-o căutare frenetică, Maddie începe să descopere adevărul crud care a stat de fapt în spatele propriei căsătorii. Pusă acum fața în fața și cu realitatea războiului, tânăra femeie devine tot mai conștientă de vulnerabilitatea umană, iar lupta pe care o duce ca să se redefinească o apropie de o lume plină de mistere și superstiții aparținând unui spațiu de legendă.
„…o poveste îndrăzneață despre aventură, prietenie și iubire în umbra celui de-al Doilea Război Mondial.“
Harper’s Bazaar
„La marginea apei este un roman amplu, frumos. Scris cu multă eleganța, devine imediat o poveste de iubire captivantă, o analiză profundă a efectelor războiului asupra femeilor obișnuite și un portret irezistibil al prieteniei dintre femei.“
Kristin Hannah
„Citind La marginea apei pătrundem într-un sătuc scoțian care rezistă dârz în vârtejul războiului, dar și în inima lui Maddie Hyde, o femeie înstrăinată de ea însăși până când viața o trezește la realitate. Sara Gruen demonstrează cu prisosință că stăpânește magia reconstituirii contextului istoric în ceea ce are el mai autentic, însă adevăratul motor și sens al romanului țin de neașteptata transformare a lui Maddie: ea învață să-și cerceteze adâncul sufletului și ajunge, prin iubire, să înțeleagă lumea din jur.“
Paula McLain
Sinopsis
Târâtă fără voia ei într-o aventură periculoasă, tânăra aristocrată americancă Maddie Hyde devine martora ororilor celui de-al Doilea Război Mondial într-un sat de munte din Scoția, unde proaspătul ei soț și cel mai bun prieten al acestuia sunt hotărâți să descopere cu orice preț monstrul din Loch Ness. Asistând neputincioasă la eforturile furibunde ale celor doi și suspectându-i că pun la cale uciderea ei, Maddie ajunge la concluzia că, de cele mai multe ori, monștrii trăiesc printre noi, la vedere, sau chiar alături de noi, acompaniindu-ne în cele mai intime momente ale vieții, deși nu întotdeauna reușim să-i identificăm. Emoționantă și plină de pasiune, această carte e povestea unei tinere femei care, pe măsură ce înțelege miezul întâmplărilor din jurul ei, învața să-și ajute semenii, găsindu-și totodată sufletul-pereche.
Sara Gruen, una dintre cele mai de succes scriitoare ale momentului, s-a născut în Vancouver și a crescut în Ontario. În 1993 a absolvit Carleton University din Ottawa cu o diplomă în literatură engleză. În 1999 se mută în Statele Unite, unde lucrează ca redactor tehnic, iar doi ani mai târziu se hotărăște să se dedice în exclusivitate scrisului. Primele romane, Riding Lessons (2004) și Flying Changes (2005), o propulsează în atenția publicului și a criticii, însă notorietatea și-o dobândește în 2006 cu bestsellerul internațional Apă pentru elefanți (Water for the Elephants; Humanitas Fiction, 2009), tradus în peste 45 de limbi și ecranizat în 2011 de Andrew R. Tennenbaum, cu Reese Witherspoon, Robert Pattinson și Christoph Waltz în rolurile principale. Succesul formidabil de care s-a bucurat Apă pentru elefanți îi aduce scriitoarei în toamna lui 2008 un contract de cinci milioane de dolari cu Spiegel & Grau, un imprint al Random House, pentru următoarele două romane, din care primul, Ape House, apare în 2010. Pentru mulți ani, Apă pentru elefanți a rămas o prezență constantă în topurile celor mai bine vândute cărți din New York Times, Los Angeles Times, Wall Street Journal, Newsday, USA Today. În anii 2006 și 2007 a fost recompensat cu numeroase premii literare, printre care The Booksense Book of the Year Award, Cosmopolitan’s Fun Fearless Fiction Award, Friends of American Literature Adult Fiction Award, Bookbrowse Diamond Award Best Book, ALA/Alex Award, iar în 2008 a fost nominalizat pe lista lungă la International IMPAC Dublin Literary Award. În 2015, Sara Gruen publică romanul La marginea apei (At the Water’s Edge), care devine imediat bestseller New York Times și USA Today și ajunge pe lista scurtă la Romantic Novelists Association Historical Novel Award și Goodreads Choice Award Best Historical Fiction.
Fragment
Hank a pus ţigara în scrumieră şi a luat un pahar. A suflat în el şi, cu mare grijă, a luat o înghiţitură.
— Carevasăzică, Ellis, fetiţa noastră dragă, aici de faţă, tocmai zicea că a venit vremea să facem o călătorie. Să punem şi noi mâna pe un plesiozaur.
— Nu mai spune! a replicat Ellis.
— Ba chiar aşa. A pus toate detaliile la punct, a insistat Hank. Ia spune-i, Maddie!
— Te-ai îmbătat, am zis eu râzând.
— E adevărat, recunosc, a spus Hank, dar eu tot cred că ar trebui să încercăm.
A stins ţigara apăsând-o cu atâta putere, încât s-a spart şi s-a desfăcut în scrumieră. De ani de zile vorbim despre asta. Haideţi s-o facem. Vorbesc serios.
— Ba nu, am zis.
Hank şi-a dus iarăşi mâna la piept.
— Ce-i cu tine, Maddie? Să nu-mi spui că ai pierdut gustul aventurii. Ori te-o fi civilizat Violet fără ştirea noastră?
— Nu, sigur că nu. Nu i-aţi dat voi ocazia. Dar acum nu putem pleca. Navele de croazieră nu mai traversează oceanul de când s-a scufundat Athenia.
Mi-am dat seama că vorbisem ca şi cum vasul ar fi avut vreo spărtură pe undeva, când, de fapt, fusese torpilat de un submarin german şi se dusese la fund cu 1100 de civili la bord.
— Dacă vrei, poţi, a spus Hank, dând din cap cu un aer înţelept.
A sorbit iar din pahar, apoi l-a privit acuzator.
— Hm, cred că tot whisky-ul simplu e mai bun. Lipsesc puţin. Ellis, stai de vorbă cu soţia ta. Văd că a dobândit obiceiuri proaste.
Şi-a luat avânt să se ridice de pe scaun şi a fost cât pe ce să cadă în genunchi. S-a prins cu mâna de scaunul lui Ellis până şi-a recăpătat echilibrul şi în cele din urmă s-a îndepărtat, clătinându-se ca un fluture în zbor.
După plecarea lui, Ellis şi cu mine am rămas tăcuţi, în liniştea relativă pe care o creau râsetele şi conversaţia celorlalţi.
Ellis s-a lăsat tot mai jos în scaun, până când, dacă cineva s-ar fi uitat din spate, nu l-ar fi văzut aşezat acolo. Ochii îi sticleau şi se făcuse cenuşiu la faţă.
Mie îmi ţiuiau urechile din cauza şampaniei. Am ridicat mâinile să-mi verific coafura şi am descoperit că o parte dintre bucle se desfăcuseră şi îmi stăteau acum lipite de gât. Tot pipăindu-mi părul, mi-am dat seama că pieptănul cu diamante pe care mi-l dăruise soacra mea dispăruse. M-a cuprins panica. Fusese cadou de nuntă, una dintre rarele dovezi de simpatie pe care mi le oferise femeia care nu făcuse nici un secret din faptul că nu dorea ca fiul ei să se însoare cu mine, dar care fusese totuşi îndeajuns de mişcată încât să mi-l dea cu câteva clipe înainte ca Hank să mă conducă la altar.
— Eu cred că ar trebui să încercăm, a zis Ellis.
— Sigur, am răspuns eu râzând. Luăm primul…
— Vorbesc serios! mi-a tăiat el vorba.
Am ridicat privirea, surprinsă de tonul lui. Scrâşnea din dinţi. Nu înţelegeam ce se întâmplase, dar în mod clar era într-o cu totul altă stare de spirit. Nu mai era de glumă.
M-a privit înciudat:
— De ce? De ce să nu mergem?
— Din cauză că e război, i-am răspuns cu blândeţe.
— Carpe diem şi alte prostii de felul ăsta. Fără război, n-ar fi o aventură adevărată. Plus că doar aşa ajung şi eu pe front. Ca şi Hank, de altfel.
Şi-a trecut degetele prin păr, nereuşind decât să se ciufulească şi mai tare. S-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit strângând din ochi:
— Doar ştii cum ni se spune, nu? Inapţii!
Dintre toţi oamenii de acolo, el şi Hank erau singurii inapţi de serviciu militar. Mă întrebam dacă nu cumva îl luase cineva peste picior când se dusese să aducă ceva de băut.
Hank se consolase cu ideea că avea platfus, fiindcă aşa îi stătea în fire. În schimb, Ellis pusese la inimă faptul că fusese declarat inapt. Daltonismul lui trecuse neobservat până în clipa în care voise să se înroleze şi fusese respins. Mai încercase o dată, la o altă comisie, dar fusese respins şi de către aceea. Nu era vina lui, bineînţeles, dar avea dreptate când spunea că oamenii îl judecau şi suferea din cauza asta. Erau acuzaţii mute, iar el le simţea tot timpul şi nu avea cum să se apere. Până şi tatăl lui, veteran din Primul Război Mondial, îl trata, de când aflase că era inapt, cu o repulsie pe care nici măcar nu se străduia s-o ascundă. Nedreptatea era cu atât mai greu de suportat, cu cât noi locuiam împreună cu socrii mei, care ne lipsiseră în mod perfid de orice posibilitate de scăpare. La două zile după atacul de la Pearl Harbor, tăiaseră două treimi din alocaţia lui Ellis. Soacra mea ne dăduse vestea în timp ce ne aflam în salon, înainte de cină. Era sigură, ne spusese ea cu o satisfacţie răutăcioasă, că ne va face plăcere să aflăm că, „până se termină grozăvia asta“, banii vor merge către obligaţiuni de război. Se prea poate ca banii să fi fost daţi pe obligaţiuni, însă adevăratul scop era, în mod evident, pedepsirea lui Ellis. Mama lui se răzbuna pentru faptul că îndrăznise să se însoare cu mine, iar tatăl lui… de motivul lui nu eram prea siguri. Fie nu credea că Ellis e daltonist, fie nu-i putea ierta acest defect. Drept urmare, trăiam un veritabil coşmar, supravegheaţi fără încetare de cei pe care ajunseserăm să-i considerăm temnicerii noştri.
— Doar ştii ce greu îmi e, a continuat Ellis. Toţi stau cu ochii pe mine şi se miră de ce nu mă înrolez.
— Nu stau cu ochii…
— Nu mă lua de sus! Ştii prea bine că aşa e!
Ridicase glasul, şi toată lumea s-a întors să se uite la noi.
Ellis a arătat cu mâna spre ei.
— Ce-ţi spuneam eu?
S-a uitat urât în jur, şi oamenii s-au întors unul câte unul, cu expresii scandalizate. Şi-au reluat conversaţiile, dar cu voce joasă.
Ellis m-a privit drept în ochi.
— Ştiu că par a fi perfect sănătos, a continuat, făcând un efort vizibil să-şi stăpânească vocea. Până şi propriul meu tată mă crede un laş, pentru Dumnezeu! Trebuie să dovedesc de ce sunt în stare, în primul rând pentru mine. Credeam că măcar tu ai să înţelegi.
— Dragule, înţeleg foarte bine.
— Oare? a întrebat zâmbind amar.
— Bineînţeles, am zis.
Şi chiar înţelegeam, cu toate că în clipa aceea aş fi spus orice numai să-l văd liniştindu-se.
Băuse tărie încă de la amiază şi ştiam că putea scăpa hăţurile în orice moment. Feţele celor din jur, care se prefăceau că nu ne bagă în seamă, întorcând capetele în altă parte, anunţau un început de an nou cât se poate de neplăcut.
Mai mult ca sigur că soacra mea, care nu venise la petrecere din cauza unei migrene, avea să fie informată despre cum ne purtaserăm înainte să se facă ora prânzului. Nici nu voiam să mă gândesc la cum va reacţiona când va afla că pierdusem pieptănul. M-am hotărât să-i telefonez a doua zi dimineaţa doamnei Pew şi s-o rog să-l caute, trăgând nădejde că i se va face milă de mine. Dacă pieptănul căzuse în zăpadă, probabil că nu aveam să-l mai găsesc vreodată, dar, dacă picase după vreo canapea, atunci poate că avea să fie găsit.
Ellis mă privea atent, cu o luminiţă sclipindu-i în ochi. După câteva clipe, supărarea i s-a şters de pe faţă, înlocuită de o expresie de uşurare, amestecată cu tristeţe. S-a aplecat spre mine să mă bată cu palma pe genunchi şi a fost cât pe ce să cadă de pe scaun.
— Aşa te vreau! a zis sforţându-se să se îndrepte. Oricând dornică de aventură. Nici o fată nu-i ca tine. N-au pic de haz. De-aia nu se însoară Hank cu Violet, bineînţeles. Aşteaptă să găsească pe cineva ca tine. Doar că n-are cum. Am pus mâna pe singurul exemplar.
— Ce mai veste-poveste? a întrebat Hank, apărut din senin şi trântindu-se pe scaunul lui. Alo, aici! a strigat pocnind din degete, cu mâna ridicată deasupra capului.
Un chelner s-a apropiat şi a mai pus câteva pahare cu băutură pe măsuţa din faţa noastră.
Hank s-a întors din nou spre Ellis:
— Iar încearcă să mă însoare? Parcă aşa se aude pe-aici.
— Nu. A fost de acord. Plecăm în Scoţia.
Hank a făcut ochii mari.
— Zău? a întrebat uitându-se la mine, aşteptând o confirmare.
Nu cred că fusesem de acord, cel puţin nu după ce mi-am dat seama că nu era doar o glumă, dar, de vreme ce dezamorsasem bomba şi poate salvasem situaţia, am hotărât să mă prind în horă.
— Sigur, am zis făcând un gest larg cu mâna. De ce nu?
(…)
Când am intrat în salon, socrul meu, colonelul Whitney Hyde, a ridicat privirea şi şi-a îndreptat-o spre masiva pendulă de podea. Stătea sprijinit de poliţa căminului, chiar lângă o colivie delicată, atârnată de un stativ ornamental. Înăuntru se afla un canar de culoarea îngheţatei de portocale, un ghemotoc moale, cu coadă scurtă, în formă de evantai, ochişori cafenii şi un cioc înduioşător. Aproape prea frumos ca să fie adevărat, canarul nu cântase nici măcar o dată în cei patru ani de când locuiam în casă, nici măcar când îl puseseră într-o colivie mai mică, să se poată concentra mai bine.
Soacra mea, Edith Stone Hyde, era aşezată pe marginea fotoliului stil Ludovic XIV, tapisat cu ţesătură de mătase de culoare crem. În momentul în care am intrat, şi-a aţintit ochii asupra noastră.
Ellis a traversat repede camera şi a sărutat-o pe obraz.
— La mulţi ani, mamă! a spus. Sper că te simţi mai bine.
— La mulţi ani! am spus şi eu, apropiindu-mă de ea.
A întors ochii spre mine, iar privirea ei m-a îngheţat. Îşi încleştase dinţii şi mă fixa fără să clipească. Lângă poliţa căminului, vârfurile mustăţii colonelului zvâcneau nervos. Canarul a dat de câteva ori din aripi, s-a mutat de pe băţul unde era cocoţat pe barele coliviei şi a rămas acolo, agăţat cu degeţelele lui descărnate, cu gheare translucide.
Tic, tac, se auzea ceasul. Eu simţeam că mă lasă genunchii.
— Mai bine… hmm… mă simt mai bine…
Vorbea rar, rostind limpede cuvintele, cântărindu-le. S-a încruntat imperceptibil. A bătut darabana cu degetele pe braţul fotoliului, începând cu degetul mic şi apoi invers, o dată, de două ori, în ritmul unui cal în galop. Mi se părea că pauza nu se mai sfârşea.
Pe neaşteptate, a ridicat privirea spre Ellis.
— Te referi la migrena mea?
— Desigur, a răspuns el cu convingere. Ştim cât suferi.
— Chiar ştiţi? Ce drăguţ din partea voastră! A amândurora.
Tic, tac.
Ellis s-a îndreptat de spate, şi-a potrivit cravata şi s-a dus la bufet, să toarne de băut. Whisky pentru bărbaţi, sherry pentru doamne. I-a dus un pahar mamei lui, apoi tatălui, după care a adus şi paharele noastre.
— Spuneţi-mi, cum a fost petrecerea? a întrebat mama lui Ellis, cu ochii la paharul de cristal fin pe care-l ţinea pe genunchi. Avea o voce egală, lipsită de orice inflexiune.
— A fost fără cusur, a spus Ellis, vorbind prea tare şi cu prea mult entuziasm. Soţii Pew se pricep la petreceri. Au adus o orchestră, şampania curgea în valuri, tăvile cu gustări delicioase erau întotdeauna la îndemână. Nici n-ai fi zis că e război. Apropo, a întrebat de tine. I-a părut foarte rău când i-am spus că nu te simţi bine. A, şi la miezul nopţii s-a întâmplat ceva de pomină… Ai aflat? O să aibă lumea despre ce vorbi ani de zile de acum încolo.
Colonelul a pufnit zgomotos şi a dat paharul pe gât. Canarul s-a mutat pe cealaltă parte a coliviei.
— Am auzit mai mult decât mi-aş fi dorit, a spus soacra mea cu răceală, ţinând ochii coborâţi spre pahar.
Apoi şi-a îndreptat privirea spre mine. Era limpede că avea ceva în minte. Mie mi-a năvălit tot sângele în obraji.
— Ei, şi cum vă spuneam, a continuat Ellis făcând pe viteazul, tocmai număram secundele până la miezul nopţii, când s-a auzit o explozie cu adevărat asurzitoare. Chiar dacă între noi şi front e un continent întreg, îţi poţi imagina la ce ne-am gândit! Era să…
— Linişte! a urlat colonelul, întorcându-se spre noi.
Era vânăt la faţă; până şi nasul borcănat i se învineţise. Bărbia îi tremura de furie.
Speriată, m-am dat înapoi şi m-am agăţat de braţul lui Ellis. Chiar şi soacra mea a tresărit, cu toate că şi-a recăpătat aproape imediat sângele rece.
În lumea noastră, bătăliile erau câştigate înfigând pumnalul pe la spate, fără umbră de remuşcare, sau răsucind cuţitul în rană cu zâmbetul pe buze. Oamenii se prăbuşeau sub povara unui suspin cu subînţeles sau a câteva vorbe bine ţintite. Nimănui nu i-ar fi dat prin gând să ţipe.
Colonelul a trântit paharul gol pe poliţa căminului.
— Ne luaţi drept proşti? Vă închipuiţi că n-am auzit despre adevărata întâmplare de pomină? Că nu ştim despre ce vor bârfi de fapt oamenii ani de zile de acum încolo? Despre modul ruşinos, dezmăţat… demn de tot dispreţul… în care v-aţi comportat?
A urmat o avalanşă de insulte şi acuzaţii furibunde, despre care am doar o amintire înceţoşată. Din câte se pare, nu ne mulţumiserăm să ne îmbătăm şi să ne facem de râs, iar ieşirea lui Ellis fusese cea mai mică ispravă a lui. Am înţeles că anunţase cu mare tărăboi că urma să plecăm la vânătoare de monştri şi „să-i dăm peste nas bătrânului“, continuând să-şi trâmbiţeze intenţiile chiar şi în timp ce Hank îl împingea cu piciorul pe bancheta din spate a maşinii.
Ellis şi colonelul s-au înfruntat învârtindu-se pe imensul covor de mătase, arătând unul spre altul cu degetul şi sforţându-se să ţipe cât mai tare, pentru a acoperi strigătele celuilalt. Colonelul ne-a acuzat că am făcut tot ce-am putut ca să-l punem într-o situaţie stânjenitoare, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că eram nişte degeneraţi odioşi şi că, prin tot ceea ce făceam, ne dovedeam a fi nişte paraziţi ai societăţii. Ellis i-a răspuns că, într-adevăr, nu ştia să facă nimic, dar că, dacă era să ne gândim, nici el, colonelul, nu făcea nimic. Ce aştepta de la el? Să înveţe o meserie?
Soacra mea rămăsese tăcută, senină, cu o expresie calmă, care nu prevestea nimic bun. Stătea cu genunchii şi gleznele lipite şi cu picioarele uşor înclinate într-o parte, aşa cum se cade să stea o doamnă. Ţinea de picior paharul de sherry din care nu sorbise încă şi făcea ochii mari ori de câte ori îi plăcea o replică. Apoi, pe neaşteptate, şi-a ieşit din fire.
Colonelul tocmai îl acuzase pe Ellis că scosese la înaintare povestea cu daltonismul exact în momentul în care ţara avea nevoie de el, dând dovadă de o laşitate care pe el – tatăl lui şi veteran de război – l-a făcut să se ruşineze cum nu se mai ruşinase în viaţa lui, când Edith Stone Hyde s-a întors spre soţul ei, cu ochii ieşiţi din orbite de furie.
— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa despre fiul meu?!
Din câte ştiam eu, nu ridicase tonul niciodată în viaţa ei, aşa că am fost cu toţii şocaţi. A continuat, cu vocea ascuţită de încordare şi tremurând pe bună dreptate de indignare, atrăgându-i atenţia că nu era nicidecum vina lui Ellis că era daltonist, la fel cum nu poţi acuza pe cineva că are platfus – nu-şi dădea seama? –, şi, fiindcă tot venise vorba, defectul nu era moştenit din familia ei. Dacă tot pomenise de moştenirea genetică, o învinuia pe ea (aici a întins braţul, arătând spre mine) pentru decăderea lui Ellis. O desfrânată sărită de pe fix, la fel ca mama ei.
— Ia ascultă! Să nu vorbeşti aşa de soţia mea! a strigat Ellis.
— N-a fost desfrânată! a urlat colonelul.
Timp de câteva clipe nu s-a auzit decât ticăitul ceasului şi fâlfâitul aripilor canarului înnebunit de spaimă. Era ca un bulgăre portocaliu care se izbea de pereţii coliviei, împrăştiind mici fulgi pufoşi.
Ellis şi cu mine ne-am privit îngroziţi.
— Aşa, vasăzică? a întrebat soacra mea cu voce potolită. Atunci ce era, dragule?
Colonelul a dat din gură ca şi cum ar fi vrut să răspundă ceva, însă n-a rostit nici un cuvânt.
— Nu-i nimic. Dintotdeauna am avut o bănuială. Am văzut cum te uitai la ea, a continuat, cu ochii aruncând scântei la gândul unei amintiri atât de umilitoare. Cel puţin n-ai fost atât de nechibzuit încât să fugi cu ea în lume.
Aproape că m-am simţit obligată să-i iau apărarea colonelului şi să spun că toţi se uitau aşa la mama – nu se puteau stăpâni –, însă am avut atâta minte încât să nu deschid gura.
Brusc, soacra mea s-a întors spre Ellis.
— Iar tu… Pe tine te-am prevenit. Oricât ar fi fost de stânjenitor, aş fi tolerat situaţia, dacă te-ai fi mulţumit să te ţii de chefuri şi să alergi după fuste; dar nu, tu ai dat deoparte toate partidele potrivite pe care le-ai fi putut face şi ţi-ai luat lumea-n cap ca să te însori cu… – s-a oprit, a ţuguiat buzele şi a clătinat de câteva ori din cap, gândindu-se cum să mă numească – asta. Şi s-a dovedit că am avut dreptate. Aşchia nu sare departe de trunchi. E absolut ruşinos felul în care vă purtaţi voi doi şi individul ăla respingător, Boyd. Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să se aleagă de nepoţii mei. Deşi, ca să fiu sinceră, nu prea mai trag nădejde că voi avea aşa ceva. Dar poate că-i mai bine astfel.
A oftat şi s-ar fi zis că se liniştise. Fruntea i s-a descreţit, şi-a aţintit privirea undeva aiurea, spre un punct îndepărtat, satisfăcută de victoria pe care o repurtase. Reuşise să-i umilească pe toţi cei prezenţi şi era convinsă că nu mai era nimic de spus: câştigase – ghem, set şi meci.
Îşi făcea iluzii. Dacă s-ar fi uitat mai bine, ar fi văzut că Ellis se făcea roşu ca racul; roşeaţa se ridica de la baza gâtului, se răspândea la rădăcina părului său blond şi urca până în vârful urechilor.
— Hai să vorbim despre ruşine, de acord? a propus cu un calm ameninţător. Orice am face eu sau Maddie, sau oricine altcineva, n-am putea aduce mai multă ruşine pe capul familiei ăsteia. Tu – a zis ridicând tonul până când a început să ţipe din nou, îndreptând spre tatăl lui paharul din care whisky-ul se prelingea pe covor, din cauză că mâna îi tremura –, tu eşti cel ce a adus asupra noastră o ruşine de care nu ne vom spăla în veci, atunci când ai trucat fotografiile alea!
S-a lăsat o tăcere înfricoşătoare. Soacra mea a rămas cu gura căscată. Păhărelul de cristal i-a alunecat dintre degete şi s-a făcut fărâme pe parchet.
Tic, tac, se auzea bătaia impasibilă a orologiului.
Dar să vă relatez povestea aşa cum mi-a fost spusă şi mie:
În mai 1933, un ziar scoţian a publicat un articol care a făcut vâlvă în toată lumea. Un om de afaceri (absolvent de universitate, a ţinut reporterul să sublinieze) se plimba cu maşina, împreună cu soţia lui, pe nou-construita şosea A82, care mergea de-a lungul ţărmului nordic al lacului Loch Ness, când a zărit un animal de mărimea unei balene zbătându-se în apa altminteri liniştită. După apariţia articolului, la redacţie au sosit scrisori în care erau descrise întâmplări similare. Până şi ziaristul, care se întâmpla să fie şi supraveghetor al apelor,1 a pretins că văzuse cu ochii lui un Kelpie nici mai mult, nici mai puţin decât de şaisprezece ori. Alt cuplu a povestit că ceva „semănând a monstru preistoric“ apăruse în faţa maşinii şi le tăiase calea, cărând o oaie în gură. A urmat o avalanşă de relatări de acelaşi gen, care au făcut lumea întreagă să freamăte.
Colonelul, care încă de când era copil fusese fascinat de criptozoologie şi în special de monştrii marini, a dezvoltat o adevărată manie pentru Nessie. Urmărea poveştile cu un interes tot mai viu, decupa articole din ziare şi făcea desene ghidându-se după descrierile din presă. Trecuse în rezervă, iar viaţa de huzur nu-i pria. Îşi mai umpluse timpul vânând animale mari în Africa, dar până la urmă nici această ocupaţie nu-l mai mulţumise. Camera lui de trofee era de-a dreptul banală. Cine nu avea o piele de zebră atârnată pe perete, un cap de rinocer ori un suport de umbrele făcut dintr-un picior de elefant? Până şi leul împăiat, cu dinţii lui rânjiţi, era acum demodat.
Când prima fotografie a monstrului, făcută de un oarecare Hugh Gray, a apărut în ziar, scepticii au catalogat-o ca fiind poza înceţoşată a unui câine înotând în lac, iar colonelul a luat foc şi a anunţat că avea să plece în Scoţia ca să demonstreze el însuşi că monstrul există.
I-a picat pe cap unui văr de-al doilea, laird de Craig Gairbh, al cărui domeniu se întindea până aproape de loch, şi, în doar câteva săptămâni, făcuse mai multe fotografii în care se vedea gâtul arcuit şi capul unui şarpe marin ieşind din apă.
Fotografiile fuseseră publicate şi stârniseră entuziasm pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, iar colonelul se întorsese triumfător în Statele Unite, salutat cu surle şi trâmbiţe. Casa a fost asediată de reporteri, povestea a fost preluată de toate marile cotidiene, iar publicul l-a considerat un erou. A început să poarte haine în carouri din stofă scoţiană, drept care era imediat recunoscut oriunde s-ar fi dus, ceea ce-i sporea celebritatea. Afirma în glumă, vorbind cu fals accent englezesc, că singurul lui regret era acela că nu putuse expune capul împăiat al monstrului în camera lui cu trofee, dat fiind faptul că cei de la Scotland Yard îi ceruseră să nu facă rău creaturii, şi nu se cădea să-i dezamăgească. Frenezia a atins apogeul atunci când colonelul a apărut într-un jurnal de actualităţi difuzat înainte de rularea filmului S-a întâmplat într-o noapte2, cea mai bună producţie a anului.
La fel ca Icar, a zburat prea aproape de soare. N-a trecut multă vreme, iar ziarul Daily Mail a publicat un articol în care se sugera că valurile stârnite de monstrul în mişcare nu aveau mărimea potrivită şi se avansa o acuzaţie scandaloasă: colonelul ar fi fotografiat o machetă plutitoare. Au urmat alte acuzaţii care sugerau că fotografiile ar fi fost trucate: nişte aşa-zişi experţi au pretins că fotografiile fuseseră retuşate şi fotografiate din nou, făcând referire la unghiuri şi umbre uşor diferite, la modificări ale reflexiilor în apă. Colonelul prelucrase el însuşi filmul, aşa că n-a avut cum să se apere.
A jurat că fotografiile erau reale şi s-a arătat indignat de faptul că onoarea lui fusese pusă la îndoială tocmai din cauză că se ţinuse de cuvânt şi se conformase cererii Scotland Yardului. Dacă ar fi mers până la capăt şi ar fi împuşcat creatura (îşi adusese anume carabina folosită la vânătoarea de elefanţi), nimeni n-ar fi putut să-l contrazică.
În ochii opiniei publice, lovitura de graţie a venit de la Marmaduke Wetherell, şi el vânător de animale mari, care fusese în mai multe rânduri în safari cu colonelul. A mers la loch cu o droaie de reporteri, după ce declarase că va demonstra o dată pentru totdeauna că monstrul există, apoi s-a apucat să fabrice urme false ale monstrului, folosindu-se de o scrumieră făcută dintr-o labă de hipopotam – hipopotam pe care colonelul însuşi îl doborâse în Rhodesia.
Reporterii, cu întrebările lor obraznice, nu mai erau bine-veniţi. Colonelul a renunţat la hainele în carouri şi la accentul englezesc. Desenele şi tăieturile din ziare pe care altădată le lipea cu grijă în albume legate în piele marocană au dispărut fără urmă. La vremea când am intrat eu în viaţa lui Ellis, subiectul era tabu şi singurul lucru care conta era menajarea demnităţii colonelului.
Bineînţeles, ce era tabu pentru alţii nu era şi pentru noi trei, mai ales când colonelul începea să-l acuze pe Ellis, într-un mod destul de agresiv, că nu era apt pentru serviciul militar.
Hank a fost cel care a venit cu ideea să mergem noi înşine să dăm de urma monstrului. Era o găselniţă genială, menită să ne mai calmeze nervii: îi dădea lui Ellis ocazia să-l ia la nesfârşit peste picior pe colonel, închipuindu-şi că va triumfa acolo unde tatăl lui dăduse greş; pe de altă parte, putea să demonstreze că era la fel de curajos ca orice soldat care lupta pe front. Era o invenţie nevinovată, o scorneală pe care o vânturam şi o înfloream din când în când, de obicei după o noapte de beţie, însă întotdeauna ne feriserăm de urechi străine – până atunci, la petrecerea de Anul Nou.
L-am auzit pe Ellis înghiţind, ca să scape de nodul care i se pusese în gât. Soacra mea încremenise, cu gura deschisă şi degetele răsfirate din care scăpase paharul, acum făcut ţăndări la picioarele ei.
Colonelul era vânăt la faţă, semănând cu o prună coaptă, iar pentru o clipă m-am temut c-o să facă un atac de cord. Cu mâna tremurând, ne-a arătat uşa:
— Ieşiţi! a spus cu o voce de nerecunoscut. Pemberton are să vă trimită lucrurile.
Ellis a clătinat din cap nedumerit.
— Cum adică? Unde să ne ducem?
Colonelul ne-a întors spatele şi s-a sprijinit cu cotul de poliţa căminului, luând o poză impunătoare.
— Unde? a întrebat Ellis cu disperare în glas. Unde să ne ducem?
Colonelul a rămas ţeapăn, necatadicsind să răspundă. Era limpede că nu-i păsa unde ne ducem.
