„10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie” de Elif Shafak

10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie (2019)^[1] este construit pe teme comune cu romanele anterioare ale lui Elif Shafak: identitatea individului, tradițional/vs/modern, conservatorismul retrograd, provincia închistată în superstiții și tradiții obtuze, drepturile femeii, presiunea societății asupra individului, etc. În plus – predilecția pentru senzorial, gusturi și mirosuri tipic mediteraneene, turcești, care declanșează fluxul amintirilor, pentru descrierea unor peisaje și crearea unei  atmosfere de o frumusețe delicată, dar nepăsătoare față de oameni.

Autoarea particularizează această tematică vastă în roman prin abordarea abuzului sexual, al pedofiliei și al prostituției, ceea ce subliniază încă o dată preferința sa pentru aducerea la lumină  a zonelor tulburi ale societății.

Cartea debutează cu o premisă extraordinară: creierul Leilei Tequila continuă să funcționeze chiar și după moartea ei, timp de 10 minute și 38 de secunde. Neobișnuita stare îi permite protagonistei să se întoarcă în trecut, să-și amintească propria naștere, chiar, și ritualurile ciudate la care este supusă ca nou-născut. După retrăirea fiecărui moment rememorat, creierul Leilei se întoarce în prezent, unde amintirea unui gust sau a unui miros constituie un prilej pentru o nouă călătorie în timp.

Ca și în alte romane ale sale (Onoare, de exemplu), Shafak aduce în prim-plan provincialismul conservator, cu un tată ce alunecă încet pe panta fanatismului religios, cu familii în care tradiția și superstițiile țin loc de educație, cu părinți ce nu știu să se descurce cu fiii bolnavi și pentru care fiicele sunt responsabile de onoarea familiei, cu o comunitate ce pune presiune asupra individului în respectarea normelor care să-i asigure acceptarea și respectul celorlalți. Pentru că o fată trebuie să aibă un anume comportament și pentru că orice ofensă i s-ar aduce este numai din vina ei, Leila este abuzată de unchiul ei, care îi reproșează că l-a provocat, deși ea are șase ani. Mărturisirea, după ani, a fetei, când bănuiește că a rămas însărcinată, constituie un nou prilej de expunere a reacției unei familii în fața pericolului de a fi supusă discuțiilor și judecății colective:

„Toți anii aștia se temuse de ce avea să se întâmple dacă îi spunea tatălui ei despre ce se petrecea în spatele ușilor închise. Fusese sigură că n-avea s-o creadă în veci, având în vedere cât ținea la fratele lui. Dar acum a înțeles, cu o senzație de leșin, că „baba” o credea de fapt. De-aia nu se dusese întins la casa Doamnei Farmaciste, tremurând de furie și de indignare, și nu stăruise ca fiul ei s-o ia de soție pe fiica lui pângărită. De aia încerca să țină totul asuns, în familie. „Baba” știa cine spune adevărul și cine minte.”^[2] 

Provincia conservatoare și tradiția închistată ce distrug orice urmă de sentiment și de afecțiune din individ sunt puse în contrast cu o frumusețe fragilă și un umanism aflate la indivizi marginalizați, de la periferia societății, înstrăinați ei înșiși de comunitatea în care trăiau sau pe care aceasta i-a respins pentru că nu se încadrau în normele acceptate. Printre aceștia, Leila își întâlnește cei cinci prieteni, care îi înlesnesc o fericire dincolo de asprimile vieții pe care o duce și îi ocrotesc, o vreme, iubirea și căsătoria prin care întrevede posibilitatea unui alt fel de trai. Moartea, însă, întâi a soțului, apoi a ei, distrug aceste vise frumoase, pentru că orașul nu este decât o iluzie, trucul nereușit al unui magician. 

Fiecare dintre cei cinci refuză traiul în comunitatea din care face parte pentru că este diferit și pentru că își caută un spațiu în care să se simtă acceptat și care să-i ofere prilejul de a-și modela și de a-și arăta adevăratul sine. Fiecare își ia alt nume, ca semn al acestei dorințe de schimbare, și fiecare ajunge în Istanbul, oraș cu identitate fluctuantă, la rândul lui.

De la Sinan Sabotaj, prietenul din copilărie, la Nalan Nostalgia, travestitul, Jameelah, victimă a traficului de persoane, la Zaynab122, care suferă de nanism, și la Humeyra Hollywood, care fuge de un soț violent și-și găsește calea cu ajutorul talentului ei de povestitoare, prietenii Leilei sunt marginalizați sau se automarginalizează, ca formă de supraviețuire, alcătuind împreună în Istanbul o comunitate proprie. Aceasta, deși au conștiența faptului că societatea și orașul în care trăiesc nu le vor permite să se considere mai mult decât învinși.

Poate cea mai frumoasă și cea mai tristă parte a romanului este povestea de iubire dintre Leila și D/Ali (nici acesta nume real), încheiată cu moartea lui. Bărbatul, un revoltat ca toți ceilalți, politic, însă, cade victimă represaliilor armatei din anul 1977, de Ziua Internațională a Muncitorilor, în fața Intercontinentalului din Istanbul.

D/Ali duce cu sine o lume pe care a modelat-o după legi proprii, în care trecutul nu este mai mult decât o cicatrice făcând parte din sinele individului, în care „normalul” și „naturalul” nu sunt sinonime și în care frumosul (pictează), dreptatea și egalitatea nu sunt vorbe goale, ci realități palpabile:

„D/Ali spunea că, de obicei, oamenii care fac abuz de cuvântul «normal» nu știu prea multe despre Mama Natură. Dacă le spui că melcii, râmele și bibanul-de-mare negru sunt hermafrodiți sau că un cal-de-mare poate să nască, sau că peștele-clovn mascul se preschimbă în femelă pe la jumătatea vieții, sau că masculul de sepie e travestit, ar fi surprinși. Oricine studia atent natura se gândea bine înainte să pronunțe un cuvânt ca «natural».”^[3]

De la el îi rămâne Leilei obiceiul de a asocia aromele și mirosurile cu abstracțiunile, pe care creierul ei îl păstrează și după moarte:

„D/Ali părea să perceapă lumea prin intermediul aromelor și mirosurilor, chiar și lucrurile abstracte din viață, precum iubirea și fericirea. Cu timpul a devenit un joc pe care îl jucau împreună, o monedă numai a lor: luau amintiri și momente și le converteau în gusturi și mirosuri.”^[4]

După moarte, creierul Leilei parcurge drumul în sens invers, de la gusturi și mirosuri la amintiri, care nu sunt retrăite neapărat cronologic, ci după un capriciu dictat de importanța momentului. Legătura acestui flux al memoriei cu singura perioadă fericită din maturitatea protagonistei face trimitere la sentimentul de eliberare din final, în prezența peștelui Betta albastru – culoare cu o puternică simbolistică a liniștii și a echilibrului – și, împreună, întăresc mesajul de speranță al romanului.

Prin moartea sa, urmată de întoarcerea Leilei la profesia ei, D/Ali (numele are o poveste) sugerează ideea că evadarea este iluzorie pentru femeie, că, de fapt, nu evadarea este de sperat, și o alternativă la aceasta, reprezentată de prietenia celor cinci tovarăși.

Romanul amintește și de forme psihologice complexe ale violenței asupra femeii, nu atât de vizibile, dar cu atât mai dureroase: Binnaz, mama Leilei, a doua soție în casă, este obligată să-și vadă copilul crescut de prima soție, iar ea să se mulțumească a fi considerată doar o mătușă, situație care își lasă amprenta asupra sănătății sale psihice.

Arta narativă pe care o dezvăluie această carte este complexă, întrucât vocea care povestește aparține unui cadavru, element neconvențional a cărui prezență justifică și încălcarea altor convenții: timpul și spațiul devin fluide, iar procedeele folosite sunt memoria involuntară, fluxul conștiinței și fragmentarismul. Poveștile personajelor se întrepătrund, merg înainte sau înapoi în timp, alternează unele cu celelalte, într-o bogată țesătură orientală.

În Notă către cititor^[5], Elif Shafak arată ce repere reale din Istanbul se regăsesc în cartea sa, precum Cimitirul celor singuri, strada bordelurilor și Hotelul Intercontinental, devenit Hotel Marmara. De asemenea, există câteva repere sociale de la care autoarea a pornit în elaborarea universului ficțional al acestei cărți, precum articolul 438 din Codul penal al Turciei, abrogat în anul 1990, cu referire la faptul că statutul de prostituată al victimei reducea pedeapsa abuzatorului cu o treime. „În final, deși cei cinci prieteni sunt invenția mea, sursele de inspirație sunt persoane reale – născute în oraș, stabilite ulterior aici sau străine – pe care le-am cunoscut la Istanbul. Deși Leila și prietenii ei sunt personaje fictive, prieteniile prezentate în roman, cel puțin din punctul meu de vedere, sunt la fel de reale ca orașul acesta bătrân și încântător”^[6], mărturisește scriitoarea.

Cărțile lui Elif Shafak au ca supra-personaj orașul Istanbul, splendid și sordid, zgomotos și aglomerat, oficial și subversiv, atrăgând și respingând în egală măsură, nepăsător față de locuitorii săi mai puțin fericiți de soartă, dezvăluindu-și o identitate schimbătoare, ce depinde de privitor. Scriitoarea îl aseamănă cu o păpușă Matrioșka sau cu o sală a oglinzilor unde nimic nu este ceea ce pare, un oraș care nu se supune clișeelor^[7].

Fiecare personaj se raportează diferit la acesta, rezultând astfel o geografie istanbulită particularizată, ce pune în evidență gradul de acceptare de care se bucură personajul din partea societății: femeile față de bărbați, tinerii față de bătrâni, burghezii față de oamenii simpli, autoritățile față de cetățeni, femeile respectabile față de prostituate, etc.

„Istanbulul era un oraș lichid. Nimic nu era permanent aici. Nimic nu părea să prindă rădăcini. Pesemne că totul începuse cu mii de ani în urmă, când se topiseră calotele glaciare, nivelul mării crescuse, apele inundaseră totul ți orice mod de viață cunoscut fusese distrus. Pesimiștii fuseseră probabil primii care părăsiseră ținutul; optimiștii ar fi ales să aștepte și să vadă ce se întâmplă. Nalan se gândi că una dintre nesfârșitele tragedii ale istoriei omenirii era aceea că pesimiștii se pricepeau mai bine să supraviețuiască decât optimiștii, ceea ce însemna că, logic vorbind, omenirea ducea mai departe genele unor indivizi care nu credeau în ea. (…) În timp ce apele acopereau totul, au creat împreună un petic de uscat pe care într-o zi avea să fie ridicată o metropolă măreață.

Patria asta a lor încă nu devenise solidă. Când închidea ochii, Nalan auzea apa bolborosind sub picioarele lor. Mișcându-se, învolburându-se, căutând.

Încă în schimbare.”^[8]

În acest roman, Elif Shafak demonstrează o dată în plus cât de importantă este ficțiunea nu numai în plan personal, ci și în sens larg, cultural și social^[9]. Poveștile îi ajută pe oameni să depășească barierele dintre ei și să devină mai toleranți cu ceea ce este diferit, deschizându-i spre ceilalți, fapt pentru care ficțiunea nu înseamnă pentru ea atât explorarea propriei biografii, cât, mai degrabă, descoperirea altor experiențe de viață. 

10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie de Elif Shafak

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom. Actual

Traducerea: Ada Tănasă

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 368

ISBN: 978-973-46-9002-2

Cartea poate fi cumpărată de aici.