La aniversare sau Cum să nu pui punct dacă e nevoie de virgulă pe rană
Scriu pentru Bookhub.ro din 2018, când Doru Căstăian a garantat cu generozitate pentru mine, a zis că aș face față. Nona Rapotan m-a privit circumspect, poate ea nu-și amintește, era într-o perioadă suspicioasă – acum nu mai e -, și m-a lăsat să scriu ce doresc. Nona Rapotan nu face compromisuri, aș spune că e inflexibilă, tăioasă, maioresciană în privința calității, lovinesciană la nivel de grup, cu Sburătorii de tot felul, dacă nu i-aș cunoaște și latura duios risipitoare, forța de susținere, aprecierea și, neapărat, hazul.
Postez cronicile apărute pe Bookhub.ro în Consilierul de lectură și pe site-ul Lecturiadei, publicații ANPRO – asociație a profesorilor de română. Am avut plăcuta surpriză să-mi spună elevii mei că au citit o carte pentru că am scris eu despre ea. Când merg pe la diverse întâlniri ale profesorilor, la forumul Merito de la Suceava, de exemplu, s-a întâmplat să fiu identificată cu bucurie – „A! De la Bookhub! Te știm, te citim!” Aflați fiind într-o profundă criză a felului în care se citește și, mai grav, a comprehensiunii, cu orele de română exilate prin proiectul noilor planuri-cadru la capitolul opționale sau remediale, este motivant să știi că, scriind despre cărți, nu e ca și cum ai pleca la vânare de vânt.
Puțină istorie. Primele mele articole aveau limbaj de critică literară, sper acum că și consistență, încărcate fiind de referințe culturale, trebuind, pe alocuri, traduse din vocabularul de nișă – n-aș mai scrie așa decât obligată de un context care cere strictă specializare. N-aș spune că scriam greu, fiindcă nu cunosc, și nu mă laud, această caznă a punerii cuvintelor și gândurilor în pagină – nu înseamnă că scrisul nu-mi ia timp, îmi ia destul, doar că eu scriu cvasicontinuu, la fel cum se întâmplă să și citesc, în tren, în avion, mergând pe stradă, așteptând ceva sau pe cineva, între și în timpul a două ședințe. Însă, revenind la primele articole, mi se părea atunci că ar trebui să scriu înalt, înalt, inefabil, concurând peremptoriu, dintr-o dorință nelămurită și neînțeleaptă, cartea însăși.
N-am tins spre statutul de critic literar, modelele mele sunt canonice. Stau totuși destul de mult în preajma cărților, ceea ce îmi aduce de multe ori acel ceva pe care nu-l găsesc în realitate – am grijă să nu devin cu totul Don Quijote. Făptură bovarică nu sunt, am verificat. Recunosc, sunt un pic cehoviană, mă mut discret din sala de lectură în livada cu vișini sau în sala de teatru.
Scrisul meu de astăzi, sper, este limpede, simplu și nu simplist, are justificare implicită și farmec. Aici aș zâmbi. Mi-l doresc, scrisul acesta, în cât mai directă relație cu intenția fundamentală a autorului și cu dorința cititorului de a găsi, în privința cărților, ceea ce caută.
Nu pot scrie totuși despre orice carte sau despre orice autor, nu sunt atotștiutoare, nu fac publicitate, nu scriu la comandă, nici despre prieteni nu scriu, în general, nu sunt prietenă cu autorii, ar fi jenant, când se întâmplă, rar de tot, mă prefac că nu ne cunoaștem, și-mi ascut simțul critic – s-a întâmplat de câteva ori chiar să stricăm relațiile de tot, ceea ce mi se pare și comic, și tragic, până la urmă, accepți că scriitorii/artiștii sunt oameni, se întâmplă să nu le convină ce și cum scrii despre ei. Nu-s fără greșeală, dar cel puțin greșelile-mi sunt, când sunt, nepremeditate.
Ce să scriu? a fost una dintre probleme.
Cum să scriu? a fost alta.
Cu Pentru cine scriu? m-am deslușit în timp.
La întrebarea De ce scriu? nu cred să am un răspuns care să mulțumească pe toată lumea.
Am scris de când mă știu, am zeci de agende burdușite cu tot felul de însemnări, pline de scrisul meu care a evoluat în fel și chip de-a lungul timpului, dar, văzut de departe, tot cu niște litere-oițe ieșite la păscut a statornicie pe ogorul patriei mi se pare seamănă. Parcă am scris ca să mă înfig în pământ, să prind rădăcini cu lecturile mele cu tot. Sigur, și de teama uitării, din dorința de a nu irosi talanții primiți, cu bucuria de a constata că scrisul nu e mereu monolog, e și dialog uneori.
Am scris mereu, fără să mă întreb de ce scriu despre cărți, de ce nu-mi scriu, de pildă, propriile cărți (de didactică, jurnalul orei există, oricum, risipit, suflare de vânt), de ce nu mă ispitește Domnul Sarsailă, autorul.
Am fost întrebată direct de ce scriu, de mai multe ori, fără falsă curiozitate, dimpotrivă, cu o neprefăcută uimire. Cineva era interesat să afle cât câștig, iar când i-am spus că nu este vorba despre un câștig material, poate nici de imagine (numele meu se pierde la adăpostul grupului, așa mi-am și dorit), și-a făcut cruce, nu exagerez, s-a crucit, cum adică să faci ceva pe degeaba. Tocmai, că pe degeaba nu e, primesc ceva la schimb de la Bookhub.ro, toată libertatea o am, de exemplu, și privilegiul de a fi parte dintr-un grup deloc comod, dar interesat de ceea ce mă interesează și pe mine.
Văzând câte articole se adunaseră într-un an în dreptul meu, cineva s-a speriat și a zis răspicat Doamne ferește!, ca despre o boală, m-am văzut atunci cu ochi străini și am înțeles reacția, nici nu s-a mai gândit că sunt de față – dumneaei, nescriitoare și necititoare, n-avea timp de pierdut cu așa ceva, deși se presupune că ar fi trebuit să aibă ca intelectual (aici simt că am pus degetul pe i și punctul pe rană), cum n-avea timp nici altă persoană, la o formare, un domn bine plasat în schemă, care nu-și amintea titlurile și autorii cărților din care cita jenant aproximativ, încât, ca la o apăsare pe buton, îmi venea să fac completările necesare, doar că erau prea multe și ar fi trebuit să facem schimb de locuri, ceea ce, evident, era ridicol și de neconceput.
Scriu pentru că așa m-am deprins, din obișnuință, dintr-un fel de ordine exterioară care mi-a creat iluzia ordinii interioare sau, cel puțin, a unei oscilații mai puțin dramatice între neliniști. Scrisul este pentru mine un privilegiu.
La mulți ani, Bookhub.ro!
