Vârsta târzie – a privi spre sfârșit

Bernhard Schlink este scriitor german, specializat în științele juridice, dar dedicat complet scrisului. Scriitura lui a impresionat încă de la debut, devenind cu adevărat cunoscut după succesul romanului Cititorul, tradus în peste 40 de limbi și ecranizat în 2008. În 2023 publica Das späte Leben, tradus la Editura Polirom de Alexandru Al. Șahighian cu titlul Vârsta târzie, în 2025. Din primele pagini, romanul se impune ca o reflecție asupra existenței în antiteză cu moartea la care Martin nu se gândise îndeaproape până în ziua în care propria sa oboseală se traduce printr-un diagnostic necruțător, o boală care îi va impune vieții sale un termen de expirare, timp care îi este divizat în această carte în trei părți scrise impecabil. Astfel, întrebarea centrală a personajului Martin și, de fapt, întrebarea în jurul căreia se construiește întregul volum este: Oare exista un sentiment pe care omul trebuia să-l aibă pus față în față cu moartea? Nu există un răspuns general valabil, ci o cale pe care și-o croiește fiecare așa cum știe mai bine.

Un roman social și o amplă reflecție despre viață și moarte, despre a ști să îți iei adio de la lumea în care ai trăit, de la oamenii pe care i-ai iubit și de a accepta degradarea fizică, emoțională până la punctul în care totul se va sfârși. Martin este personajul-erou al lui Bernhard Schlink, transformându-l în chipul fiecăruia dintre noi, în oglinda omului, în general. Este un bărbat de șaptezeci și șase de ani, căsătorit cu Ulla, o femeie mult mai tânără, și tatăl lui David, un băiat de 6 ani. Între rolurile sociale pe care le are, Martin va fi nevoit să își joace noul rol, să rostească mai multe replici în interiorul său, să înțeleagă ceea ce a trăit și i-a mai rămas de trăit, să cuantifice săptămânile, zilele, clipele până la finalul pe care nu și-l poate contura în niciun fel.

Voia să se gândească la ce ar fi putut face în săptămânile următoare. Cât să-și mai dea? O jumătate de an erau douăzeci și șase de săptămâni, iar dacă norocul și ghinionul își țineau cumpăna, mai avea treisprezece săptămâni în care îi va merge ca acum și treisprezece în care-i va merge tot mai rău – și fiindcă nu voia să fie dezamăgit, își dădu nu treisprezece săptămâni, ci douăsprezece.

Timpul devine epicentrul romanului, în jurul său se construiește viitorul apropiat, se planifică trăirea ultimelor clipe de viață, dar și ieșirea de pe scena existenței. Se păstrează, se împarte și, mai ales, se fructifică așa cum nu mereu știm să o facem atunci când nu suntem amenințați de nicio limită. Pendulând între trecut și prezent, Martin este preocupat atât de ceea ce a făcut până în acel moment, cât și de ceea ce mai poate face pentru a lăsa ceva durabil, memorabil în urma sa, ceva care să rămână în mintea propriului său fiu. Astfel, începe un lung itinerariu emoțional pe care personajul îl parcurge în dorința de a găsi cel mai potrivit testament afectiv pe care să îl lase lui David, fiul pe care a învățat să îl iubească și mai mult an după an, o iubire educată, matură mai mult decât instinctivă. În acest fel, se decide asupra unor scrisori despre iubire, grijă, credință și Dumnezeu, greu de apreciat dacă nu sunt, în realitate, mai mult pentru sine, o manieră prin care, la sfârșit, să își lămurească marile sale cutremure interioare, cele pe care nu și le-a clarificat până acum.

Își privi fiul dormind. De ce ar trebui să-și amintească David de el? Era vanitatea sa care nu suporta că moare? Că avea să dispară mai întâi din viață, iar apoi din memorie?

Lui Martin îi este greu să se împace cu efemeritatea memoriei mai mult decât cu cea a existenței, motiv pentru care se va rătăci adesea în mulțimea de închipuiri și întrebări despre ce va fi după el, casa, familia, cum își vor duce viețile cei dragi după dispariția sa. Dacă partea întâi este dominată de relația tatălui cu fiul său pe care încearcă să îl pregătească pentru propriul sfârșit și să creeze ultimele amintiri împreună, a doua parte a romanului aduce în prim-plan relația cu soția sa Ulla, care ne este construită prin ochii soțului său, o femeie pragmatică, nu foarte sentimentală, ci practică. Personalitatea matură a Ullei este influențată de suferințele copilăriei, fiind crescută fără tată și cu sentimentul că acesta a plecat neiubind-o niciodată, lucru care se dovedește, în urma unor căutări ale lui Martin, neadevărat. Însă liniștea căsniciei este cutremurată de noua descoperire a soțului când o vede pe femeie în compania unui alt bărbat, ceea ce îl tulbură definitiv, fiind prilejul unui lung șir de noi întrebări care nu îi vor mai da pace.

Simți pentru Ulla o tandrețe amară. Cum se mai străduia să nu-l lipsească pe el de nimic, în timp ce i se oferea și celuilalt! Îi iubea pe amândoi? […] Și cum stătea lucrurile cu celălalt? Știa de el, sau Ulla își tăinuia viața dublă la ambele capete? Iar dacă știa de el, avea mustrări de conștiință?

Frământările nu îi dau pace până nu se confruntă cu realitatea existenței celuilalt, până nu îl întâlnește și încearcă să își dea seama dacă va fi bărbatul bun pentru Ulla și tatăl potrivit pentru David după propria sa moarte. Gelozie sau durerea de a își însuși ideea că lumea din jurul lui va merge mai departe și după el. Nu își poate răspunde, poate toate la un loc sau poate nevoia de a pleca împăcat că în urma sa a lăsat ordine.

Dar poate că nu lumea a dispărut pentru mine, își zise el, ci eu sunt cel care-mi iau rămas-bun de la ea. E de parcă vaporul ar merge mai departe în largul mării, de parcă l-aș vedea făcându-se tot mai mic, până când nu mai rămâne din el decât un punct alb și în cele din urmă, nimic.

Marea va deveni mai mult decât o proiecție imaginară a îndepărtării de lume, ci se va transforma în cadrul finalului, dorind să rămână încă un pic și încă un pic pe malul unde infinitul se zărește la orizont. Pe patul de spital, durerile îl fac să trăiască intens sfârșitul, să dezlege șiroaiele de lacrimi pe care ani de-a rândul le-a ținut prizoniere în interiorul său. Departe, într-o altă dimensiune a existenței, viața continuă, se aud păsări cântând și chiote de copii. În lumea sa, atât cât a rămas din ea, fericirea pură însemnau minutele când Ulla se așeza în nisip lângă șezlong, rezemându-și capul de al lui.

Profund și lucid, romanul Vârsta târzie este o scriere de maturitate despre condiția umană, despre dansul continuu dintre viață și moarte, despre efemeritate și proiecții, despre ceea ce se prăbușește în noi și în jurul nostru. Dar, mai ales, este o amplă și sensibilă reflecție despre a ieși cu demnitate de pe scena lumii.

Vârsta târzie de Bernhard Schlink