Memoria ca formă de (supra)viețuire

Zuleiha deschide ochii. De două ori. În două momente cruciale pentru ea și Iusuf al ei. Și nu e doar un act reflex, ci e ceva cu mult mai mult. A deschide ochii spre lume presupune să vezi, să pătrunzi cu privirea dincolo de aparențe și să prinzi sensul celor văzute și auzite.

Zuleiha deschide ochii e despre supraviețuire. Despre (pe)treceri dintr-o lume în alta, despre cum să (re)construiești lumi întregi fără să rupi legătura cu trecutul, oricât și-a dori comuniștii să se întâmple asta. Am citit multe memorii ale supraviețuitorilor lagărelor din Siberia, Șalamov și ale lui mărturii îmi răscolesc și acum mintea, dar Zuleiha deschide ochii e ceva mai mult decât o carte de memorii; e o istorie orală (re)inventată, parcă special pentru a mai atenua din duritatea și cruzimea celor trăite (și nu făcute) de tătarii culaci ajunși în Siberia doar pentru că istoria i-a aruncat în calea sovieticilor. Iar Guzel Iahina stăpânește constructele literare de parcă ar avea deja scrise romane întregi. Da, e primul ei roman și e mult prea bine scris ca să-ți vină să crezi că este doar primul! Tot ce sper e ca cele ce vor urma să fie la fel de surprinzător scrise.

Timpurile folosite pentru narațiunile diferitelor capitole diferă; dacă în Partea întâi ai impresia că nu se scurg în ritmul dorit clipele, că se insistă prea mult pe portretele Strigoacei sau al lui Murtaza, că se dezvăluie greoi poveștile cu iz ritualic care fac parte din zestrea transmisă pe cale orală a locului, ei bine, în Partea a doua avem de-a face cu o nesfâșită călătorie, care este scrisă cadențat și nu prea, în funcție de cât de des oprește trenul și cât de mult staționează într-o gară sau alta. Pentru toți călătoria a fost un calvar, deci și pentru cititor trebuie să fie cam tot așa parcurgerea paginilor; numai că nu e un calvar apăsător, ci unul pe care ți-l asumi, ți-l dorești, stai în vagon chircit, alături de Zuleiha și de doctorul scos providențial în calea ei, respiri același aer dens și infect ca și ei, ți se face foame la fel de des ca și lor, adică tot timpul. Scriitura din acest capitol mi-a adus aminte de senzațiile trăite când am citit Femeia nisipurilor – deși e foarte redus ca dimensiuni, romanul scris de Kobo Abe mi-a provocat o nesfârșită senzație de „nisip în gură”.

„Lângă foc, sunt îngrămădite în dezordine lucrurile și uneltele lăsare de Kuzneț. Se vede cât de colo că a ras tot de pe șalupă pentru ei – rămășițe din proviziile lui, unelte care prisoseau altora: o cutie mare de chibrituri din care s-a consumat destul de mult (vor trebui să facă economie, ar fi groaznic să rămână fără foc); un sac și jumtate de sare (puteai să pui în saramură toate animalele din taiga și pe deasupra toți peștii din Angara); o legătură de plase în care se-ncurcau cârlige, undițe, plută și sârmă, a căror destinație Ignatov n-o știa; un braț generos de fierăstraie subțiri, fragile (ar trebui să te punem să tai lemne cu ele, Kuzneț!); câteva cuțite de curățat peștele și gamele negre de funingine; câteva găleți și sfori făcute ghem; o sticlă pe jumătate goală de basamac; un sac greu cu cartușe de revolver. Atât. Ce să zic, mulțumesc. Ignatov își lasă chipiul mai jos, pe sprâncene.

Bordeiul trebuie să fie mare, încăpător, unul pentru toți. Să fie aglomerat, dar călduros. Și toți la vedere – e mai liniște așa. Avdei va fi numit șef al șantierului, Gorelov – responsabil cu respectarea ordinii. Cei mai mulți să fie ocupați cu construcția, restul să fie trimiși o dată pe zi în pădure să taie lemne pentru foc. Să fie întotdeauna un om de pază la foc, să nu-l lase să se stingă cu niciun chip. Să se odihnească doar în pauze. Plecările neautorizate în pădure să fie interzise. Criticile, plângerile și alte discuții dăunătoare să fie imediat descurajate. Orice nerespectare a ordinii să fie pedepsită cu lipsirea de hrană. Igatov se va duce de dimineață la vânătoare și va prinde câți cocoși de munte va putea. În acelați timp, va cerceta cu mai mare atenție taigaua. Sacul cu cartușe o să-l ia cu el – a hotărât să-l ascundă în pădure, ca să nu-i vină idei prostești vreunui deportat.”

În Partea a treia am fost tot timpul cu gândul la Împăratul muștelor și, de ce nu, câteodată, la Robinson Crusoe. E excepțională maniera de recompunere de la zero a unei lumi plăsmuită de către autoare. Felul cum ajunge colonia să aibă un nume al ei – Semruk – e o poveste demnă de cele mai râvinite premii literare. Dacă la începutul părții, în primele capitole te trezești că numeri morții și supraviețuitorii, cot la cot cu Ignatov, după aceea începi să te gândești că s-ar putea ca oamenii aceia să prindă mulți ani acolo, nu doar primăvara de după prima iarnă. Căci a te adapta la vremurile noi însemna să accepți că timpul e de partea celor puternici și că locul în care ajungi nu e neapărat și capătul drumului vieții tale. Colonia începe să prindă contur, să aibă chip de așezare lumească odată ce oamenii pricep că a pleca de acolo nu mai e posibil. Și cine se adaptează mai repede supraviețuiește. Și da, colonia crește deodată cu Iusuf, astfel încât, în ultima parte, afli că deja trecuseră șaisprezece ani de când Zuleiha și tovarășii ei de călătorie au devenit oameni ai locului. Ultima parte, Întoarcerea, este și cea mai scurtă, e scrisă ca și cum ar fi într-un prezent continuu, e vremea de după al doilea război mondial, când oamenii sunt deja mult trecuți prin viață ca să-i mai sperie ceva și când Iusuf alege să plece în lume, în lumea lui. Evadarea ca proces e în miezul părții a patra, dar mi se pare excelent felul cum Iahina alege să închidă cercul: din istoriile mici, istoriile fiecăruia în parte, fac parte atât trecutul, cu poveștile sale, cât și prezentul, cu realizările lui socialiste, dar mai ales viitorul, cu promisiunea reîntoarcerii la origini. Și atât timp cât mai există speranță, atunci evadarea își are un rost al ei. Și da, timpul Întoarcerii e asemănător cu timpul din Curcă plouată.

Mi se pare foarte greu de egalat măiestria lui Guzel Iahina de care dă dovadă atunci când își construiește personajele. Pe lângă Zuleiha, Ignatov și Iusuf, gravitează tot felul de oameni – doctorul, pictorul, familia de intelectuali etc. Și e foarte interesant că, în ciuda faptului că ei se îngrămădesc claie peste grămadă într-un bordei ce pare că-i sufocă pe zi ce trece, romanul nu pare a fi aglomerat în personaje. Din contra, Iahina le dă viață pe măsură ce acțiunea evoluează, fiecăruia în parte le dă roluri distincte – remarcabil mi se pare episodul cu asigurarea educației lui Iusuf de către câțiva dintre cei mai înțelepți dintre ei, astfel că puștiul ajunge ca la șapte ani să știe și anatomie umană ,și franceză, și matematică și să picteze. Personajele nu se întrec în a câștiga atenția cititorului, ci intră pe rând în scenă, fiecare având partea lor de acțiune și de glorie. Și în felul acesta trecutul nu este uitat, ci asumat și convertit în experiență de folos(it).

La fel de puternice mi se par episoadele cu arătările Strigoacei; dacă țin eu bine minte, sunt patru arătări ale ei din momentul în care Zuleiha calcă pe tărâmul Angarei; fiecare apariție este premonitorie, o ajută pe Zuleiha să se pregătească pentru încercările ce vor urma. Și nu întâmplător, toate aceste apariții îi atrag atenția acesteia asupra a ceea ce este cu adevărat important pentru ea în viață.

„Kuzneț venea în inspecție regulat, o dată la o lună și jumătate sau două, și, după ce se plimbau, conform obiceiului, prin Semruk și prin pădure, unde se tăiau copacii, se duceau la comandament să șadă puțin. Ședeau temeinic, uneori câte două-trei zile. Gorelov nu participa, dar ajuta în toate felurile: le aducea mâncarea de la bucătărie (supravegheat de el, Așkenazi scotea din cămară plătici uscate și merișoare murate, înăbușea în ierburi carne de vânat proaspăt adus din pădure, pregătea jeleuri și sucuri de fructe – pentru o dimineață ușurică); ordona pregătirea băii de aburi cu măturici și toate cele de trebuință (baia fusese construită cu un an înainte, la ceva distanță de așeare, dincolo de de cotul râului; se spălau cu rândul – într-o duminică bărbații, în alta femeile); punea femeile să frece și să facă să strălucească șalupa lui Kuzneț, ancorată lângă debarcaderul mititel de lemn.”

Inutil să mai spun că recomand acest roman. Cum inutilă mi se pare orice concluzie. Zuleiha deschide ochii e despre comunismul în forma lui cea mai inumană, dar e și despre supraviețuire, mecanisme de apărare și încă alte câteva lucruri. E despre o Siberie care adesea ni se pare mult prea îndepărtată, e despre oameni și despre dragoste, e despre învățare ca proces de adaptare. Căci asta ne învață Zuleiha: că poți să mergi mai departe dacă-ți asumi trecutul și dacă înveți din propriile tale greșeli. Și ea nu repetă greșelile, ci doar multiplică faptele bune, astfel încât la un moment dat ajunge asemenea lui Făt-Frumos, să aibă puteri nebănuite. Îmi doresc să citesc cât mai des astfel de cărți, care să mă provoace să opresc timpul în loc și să învăț să respir cu adevărat libertatea, libertatea de a fi eu însămi.

Zuleiha deschide ochiide Guzel Iahina