O carte a inciziei în literatură

Text de Mihai Vieru

Andrei Mocuța își reordonează cu acest nou volum de proză scurtă o direcție de abordare salingeriană îmbogățită, revitalizată, up-gradată, din zona frazei scurte concise a Beat-ului, care trimite cu gândul la replicile scurte din Big Sur. Superman vs. Salinger (Ed. Paralela 45, Pitești, 2018) vine însă cu un upgrade neașteptat (pe lângă cel principial, cel de bază, vizibil în scriitura lui Salinger): mai multe personaje, nu unul. Dar unul este principal (cel din titlul volumului care nu poartă mantie) și se racordează la spusele lui Buddy Glass precum un crez fundamental al ficționalizării ca parte a vieții, ca un rost între lumi, un rost fin ce poate fi translatat, traversat prin puncte de vedere unice.

Dacă acest personaj este unul principal, global, universal valabil, aplicația lui se răsfrânge în particular, în microcosmosul românesc, pe un al doilea: poetul Petru M. Haș, o fantomă puternică a poeziei underground și la fel de necunoscut publicului larg ca și un Constant Tonegaru sau Dimitrie Stelaru din deceniul pierdut al secolului trecut, paradoxal contemporani cu mișcarea Beat. Sigur că apariția lui este sporadică, mai mult urme și mirosuri imprimate de vremuri, unde intuiția autorului și imaginația lui caută dârele poeziei sau sursei poeziei acestuia:

„M-am întâlnit cu poetul Petru M. Haș și i-am povestit despre noul meu proiect cu supereroi. Nu știu cât de meritoriu consideră dânsul c-ar fi demersul meu, însă am fost surprins cât de la curent e cu universurile Marvel și DC Comics: Pe legea mea, domnule Mocuța, eu nu mai înțeleg moda asta de a purta chiloții peste pantaloni. Uitați-vă la Superman, la Batman, la Magneto, la Wolverine. Parc-ar fi toți niște homosexuali. Sunt așa de bine dichisiți, că nu-ți mai vine să te uiți după femei când îi vezi. Înțeleg și eu excentrismul și-l practic la nivel de artă, dar ăștia sfidează chiar și dandysmul. Hai că Supergirl și Wonder Woman parcă arată altfel în chiloțeii ăia cu șnuruleț, sunt o priveliște încântătoare pentru ochii mei bătrâni și obosiți. Ia priviți ce domnișoară în mini jupă se apropie de noi! Scuzați-mă, domniță, dumneavoastră ce superputeri ascundeți sub fustița aia? Domniță, să nu vă supărați pe mine, sunt conștient că n-am nicio șansă să atentez la castitatea dumneavoastră, dar n-ați vrea să ne ascundem după copac și să facem schimb de chiloți? Să știți că m-ar bucura nespus și, pentru mine, ar fi și asta o formă de penetrare.” (Dandy Man)

Pe un al doilea nivel, expresia literară, stilistica prozei scurte îmbibate de poetic, de umor diafan, de mucalit, sunt personajele sau mai bine zis sufletul personajelor. Dialogul cu umorile lui, cu turnurile lui ironice este, la Andrei Mocuța, o consecință a stării de cunoaștere și nu o presecvență. La fel de bine, poate fi vorba de o „de-a v-ați ascunsea” cu o stare-spirit care, pe rând, locuiește oameni (sau supraoameni), străzi, locuri și chiar propriile gânduri ale autorului, mai ales atunci când vine vorba de reflexivitate, gândire, meditație, al căror rezultat este așternerea pe hârtie a unui text cu valoare real-literară. La fel de bine, Salinger poate fi un soi de bântuire omniprezentă vizibilă ochiului de scriitor chiar și atunci când apare în discuții adiacente de cuplu, sau în tablourile de stări cu toate microuniversurile lor generatoare de scriitură incluse:

„Domnule Salinger, puține lucruri m-au bucurat mai mult decât cărțile dumneavoastră. Nu, mint, unele din cărțile lui Brautigan mi-au plăcut mai mult, dar nu asta e esențial acum. Ideea e următoarea: există o ființă pentru care lectura manuscriselor dumneavoastră nepublicate e primordială. Ceea ce e și mai înduioșător, e că omul pentru care acea ființă e cea mai importantă din lume, ar face orice să-i îndeplinească moftul. Când spun că ar urca cel mai înalt pisc montan sau ar zbura până la lună și-napoi, nu e doar o figură de stil, omul chiar e capabil fizic să le îndeplinească. În ceea ce mă privește, am rezerve. Nu consider primordială lectura unor texte pe care dumneavoastră nu le-ați considerat demne de a vedea lumina tiparului. Atât cât am citit din ce ați scris, am savurat ca pe-un desert exotic care te face să-ți lingi și degetele de plăcere. O fi prea puțin? Lucrurile bune și de calitate se întrețin în doze mici și nu cunosc nicio persoană care să se fi bucurat în neștire de ele. Atât cât au oferit ele, a fost perfect. Credeți-mă, mi-a fost suficient să vă ucid misterul prin disecția pe care am aplicat-o atât dumneavoastră, cât și operei dumneavoastră în teza mea de doctorat, încât mi-ar fi imposibil să repet acum aceeași greșeală cu scrierile de sertar pe care, probabil, le doriți postume. Nu am de gând să vă descos cu nimic legat de personaje. Sunt convins că fanii au creat deja o literatură speculativă în jurul protagoniștilor dumneavoastră mai stufoasă decât toată opera salingeriană publicată și nepublicată la un loc. Nu-mi rămâne decât să vă ofer libertatea de a alege să faceți sau nu o persoană fericită. Dacă împlinirea unui vis ar depinde de vârful condeiului meu, nu aș sta pe gânduri. Din păcate, nu stă în puterea mea, sunt doar un intermediar. Vă doresc tot binele din lume și sănătate în anii care urmează, fiindcă nu ați adunat deloc puțini până acum. Pe curând!”

Glumele literare ale lui Andrei Mocuța vin din partea reacțiilor personajelor sus-menționate și nu numai. De la gravitatea taximetristei sub acoperire, la mărturisirile (aproape aparte – ca în teatru) ale lui Camus și Sartre dintr-un foileton cu Birdman, și la sfaturile apologioaicei (Apology Girl) pentru bărbații cu ochii umezi, toate fac un mozaic de pasaje și peisaje la îndemâna înțelegerii umorului. Ca efecte corespondente ale acestor inflicții ale literaturii în personaje care îl identifică pe autor drept o Casandră postmodernă și ficțională, avem o scară care merge de la zâmbetul (avertisment) al samuraiului, abia schițat, discret, la zâmbetul într-un colț, apoi la râs și hohot de râs. Scurtele stanze tabloide ale lui Andrei Mocuța amintesc de tehnica faptului divers, folosită din plin în literatura contemporană, mai ales cea anglo-saxonă, la bun exemplu spânzuratul din Omida lui John Fowles, care după ce supraviețuiește sentinței, i se dă un pahar de vin pentru reîntremare și moare după ce îl soarbe.

Sigur că nu se proptește totul în umor și glumă, poezia curge serios prin proza cu accente grave de frumusețe. Andrei Mocuța pare totuși să se fi temut de proza ca gen proteic, dar nu o teamă de abordare, cât mai degrabă o teamă a inconsistenței proteicului cu bază reală față de basmele cărora nu li se aplică cuvântul „abuz” ori „plictis”, căci nu vrem povești care să se termine. Însă omul recent pare a fi citit foarte bine de tânărul prozator. Lui, primului, cititorului îi trebuie respiro-uri, mai ales în lumea în care și 90 la sută din acțiunea de a vorbi la telefon ține de munca corporată, a citi presupune cele mai bizare asane ale acestei acțiuni: adică pe budă, în tramvai, bus, într-o cârciumă așteptând prieteni întârziați. Așadar, Andrei Mocuța nu refuză proteicul dintr-o teamă neapărat literară, cât dintr-o frică a receptării lui în vremuri improprii, când până și visele de peste noapte sunt mai lungi decât operele omnia!

Superman vs. Salinger este o carte a inciziei în literatură. Viitorul este al prozei scurte poetice, pentru o foarte rapidă recuperare a omului postmodern întârziat în a savura micile delicii și bucurii care nu se lasă văzute din cauza vitezei imense cu care lucrurile iau amploare. De aceea, spațiul provincial, bastionul lucrurilor tihnit făcute, pare să fie decorul perfect pentru povești ale imediatului, atât de frumos canalizate de supereroii lui Andrei Mocuța.

Superman vs. Salinger de Andrei Mocuța