“Noaptea”, Elie Wiesel

Cărțile despre Holocaust pe care le-am citit până acum pălesc în fața acesteia în ceea ce privește cruzimea și acuitatea celor descrise. Practic, imaginile pe care le-am văzut în diferite documentare au devenit vii, cât se poate de reale. Vocea care relatează toate acele grozăvii s-a întors de pe tărâmul morții și te face să vezi cu claritate fiecare detaliu al inimaginabilei suferințe. “Noaptea” lui Elie Wiesel mi-a completat tabloul pe care mi-l creasem în minte cu privire la acea îngrozitoare noapte a umanității. A fost ca o relatare de la fața locului. De fapt, așa și este, doar că tumultul de vorbe, imagini și gânduri nu putea fi așternut chiar atunci pe hârtie. Abia după ce au ieșit din imperiul terorii, al foamei și al mizeriei, au reușit să ia forma literelor, a cuvintelor și a frazelor. Și chiar și așa nu cred că au putut reda totul – mai mult mintea omenească n-ar fi îndurat să citească.

Dacă ar fi fost o ficțiune, poate că ar fi fost mai ușor de digerat cele relatate. Dar, știind că ele s-au petrecut în realitate, lectura este la limita suportabilului. “Jurnalul Annei Frank” îți provoacă tristețe prin prisma destinului ei tragic și a tuturor viselor sale spulberate. “Geamantanul Hanei” prezintă, de asemenea, o viață fragedă curmată brusc și tristețea te învăluie iarăși. Dar “Noaptea” este mai mult decât o istorisire tristă, ceea ce se naște în sufletul cititorului excede sfera compasiunii, a părerii de rău, a indignării. Primul sentiment e stupoarea, iar apoi apare oroarea, groaza. Este mărturia cutremurătoare a unui supraviețuitor – totul pare palpabil, transpus în fraze pentru generațiile ce au urmat și vor mai urma. Poate ca o lecție sau ca un memento.

Credeam că mă va bântui o vreme atmosfera cenușie, oribilă a lagărelor – totuși, ce mi-a rămas puternic întipărită în minte a fost imaginea Sighetului la începutul anilor ’40, înainte ca puhoiul Holocaustului să-i măture pe toți evreii ce locuiau acolo. O liniște precară pare să-i învăluie, în vreme ce viitura se îndreaptă către ei – o liniște întreruptă de avertismentele fără speranță ale bătrânului pe care toți îl consideră nebun. Cel care văzuse moartea ce îi aștepta și reușise cumva să scape din ghearele ei, parcă pentru a le deschide ochii. Evident, nimeni nu îl crezuse.

“Vorbea doar despre ce văzuse. Dar oamenii nu numai că refuzau să creadă poveștile lui, dar nu voiau nici măcar să-l asculte. Unii chiar insinuau că vrea doar mila lor, că își imaginează lucruri. Alții spuneau, indiferenți, că înnebunise. Cât despre Moishe, acesta plângea și implora: “Evrei, ascultați-mă! Asta e tot ce vă cer. Nici bani. Nici milă. Doar ascultați-mă!”, continua să strige în sinagogă, între rugăciunea din amurg și cea de seară. (…) “Nu poți înțelege. Am fost salvat printr-un miracol. Am reușit să mă întorc. De unde mi-am luat puterea? A vrut să mă întorc la Sighet să vă descriu moartea mea, ca voi să vă pregătiți cât încă mai aveți timp. Viața? Nu-mi mai pasă dacă trăiesc. Sunt singur. Dar am vrut să mă întorc să vă avertizez. Numai că nimeni nu mă ascultă…” (traducere proprie)

Apoi, înființarea ghetourilor evreiești, părăsirea caselor și părăsirea în final a ghetourilor sunt imagini ce s-au păstrat în mintea mea. Chiar dacă restul lucrurilor descrise sunt terifiante, scenele acestea m-au impresionant mai mult – poate pentru că latura umană este mai pregnantă în acestea, în comparație cu atmosfera dezumanizantă a lagărelor, în care oamenii sunt mai degrabă conduși de instincte decât de sentimente. Cu siguranță, însă, îmi voi aminti această carte – teribilă, de neuitat, crudă -, ori de câte ori discuția va avea legătură cu Holocaustul.

Eu am citit cartea în limba engleză, dar există și traducerea în limba română, apărută la Editura Corint, în 2012.

E-book