Lorenzaccio – cum să te joci cu istoria

Treizeci și cinci de personaje asumate de opt actori. O scenă aproape goală, doar cu o podea supraînălțată și un cufăr – dulap care se tot plimbă dintr-o parte în alta, roșu strident și compartimentat în două părți. Mobilitatea planurilor textului este astfel asigurată, fără artificii inutile și fără alte mijloace materiale. Completarea, adecvată și în același timp surprinzător de mobilă și ea, este dată de costume – un amestec de elemente de epocă (platoșa și săbiile) cu elemente de design vestimentar contemporan – rochii lungi, despicate de-a lungul piciorului, volane suprapuse, pantaloni și încălțăminte sport la băieți etc. Este aici o duplicitate voit întreținută a planurilor de acțiune, fără de care spectacolul ar fi pierdut mult din dinamică, esență și calitate.

Credit foto: Nenad Petrovic

Când am ieșit din sală mă gândeam că e printre puținele montări care poate mulțumi pe oricine, fie că vorbim de spectactori avizați, specialiști care se delectează cu jocul de metafore scenice, fie de novici, iubitori ai artei teatrale și care vin să vadă ceva deconectant și de calitate.

Credit foto: Nenad Petrovic

Boris Liješević și-a apropiat textul și l-a studiat până într-acolo încât a reușit să-i înțeleagă și cele mai intime resorturi – conflictele ideologice, de clasă, de mentalități, conflicte istorice sau care pornesc dintr-o inadecvare la situație – dându-le viață la nivel de acțiuni succesive, care se derulează în fața spectactorilor în cel mai pur mod cinematic, dacă mi-e este permisă exprimarea. Spectactorul are impresia că se uită la un film, dar unul foarte dinamic, în care nu există pic de lentoare – toate revoluțiile au ca punct comun succesiunea foarte rapidă a evenimentelor, răsturnările neașteptate de situație – iar schimbare de personaj/rol are loc, de multe ori, instant, printr-o simplă repoziționare în scenă sau doar printr-o simplă ridicare de sabie (am dat doar două exemple, aleatoriu alese). Dar Liješević n-a uitat deloc de alternanța social – personal, Musset fiind un dramaturg de excepție din acest punct de vedere. Aducerea celor două planuri de acțiune – revoluția în mare, cea la nivel social și revoluția în mic, cea la nivel de schimbare de obiceiuri, alegerea nesupunerii ca formă de protest etc. – în același punct ține de text, în primul rând, dar și de regizor, de felul cum reușește el să le separe, pentru ca în final să le reunească în aceeași scenă.

Credit foto: Nenad Petrovic

Am pledat întotdeauna pentru montări dinamice, în care replicile să se audă, dar să și curgă, centrii de acțiune să se schimbe rapid, conflictele să nască din te miri ce și actorii să arate cam tot ce știu/pot. Și peste toate acestea să planeze unitatea, senzația aceea că ai văzut o secvență de istorie (personală sau a unei comunități etc.) în care ai avut de toate: origini/rădăcini, tramă, acțiune, personaje conturate și deznodământ neașteptat. Chiar dacă știe textul când intră în sală, e bine ca spectactotul să fie surprins, să stea cu sufletul la gură. Sârbilor le-a reușit o frescă a societății contemporane realistă, fără tușe grosiere, în care tarele sociale au fost puse în evidență fără stridențe inutile, prin permanente trimiteri la conflictul originar, cel din Florența din timpul familiei Medici. Excelent alese din acest punct de vedere referințele la sala de forță (una din obsesiile etern rostogolite de ani încoace în mass-media – masculul alfa trebuie să aibă mușchi, să știe să se bată, macho în toată regula), care se leagă de constructul social al epocii istorice de referință – Florența secolului al XVI-lea. Lorenzo trebuia să-și demontreze și el bărbăția, dar conform standardelor epocii căreia îi aparține. Este adevărat că familia Medici este un caz unic în istoria universală, aproape toți membrii ei fiind personaje în sine, în epocă, dar mai cu seamă acum, lucru de care regizorul este conștient tot timpul. De aceea a și ales să dea fiecărui personaj în sine spațiu de punere în valoare, ca să poată să-și etaleze virtuțile sau, mai degrabă, viciile.

Credit foto: Nenad Petrovic

Marko Janketić și Milan Marić fac un duo de mare forță, doi profesioniști ai scenei, care nu se joacă, ci joacă, care-și înțeleg personajele pânî la finețea filigranată a portretului în care viciul devine calitate umană. Între cei doi se află tot timpul Branislav Lečić, când umbră, când etalon al indeciziei și oportunismului. În jurul celor trei gravitează femeile, cele care dau naștere conflictului originar, petexte ale unei revoluții care n-a fost niciodată la nivel personal, ci doar la nivel social.

Aproape două ore de dinamică teatrală excelent pusă în slujba textului, în care personajele se etalează și etalează tare și vicii greu de surmontat. O montare cu switch-uri construite inteligent, fără stridențe inutile și care demonstrează, iată, că arta teatrală încă mai are resurse pentru a cuceri publicul.

Spectacol vizionat în cadrul UTE 2019 – Festival of the UNION DES THÉÂTRES DE L’EUROPE – Teatrul Maghiar de Stat Cluj