Volumul „Îngropaţi în cer. Povestea extraordinară a şerpaşilor din cea mai neagră expediţie de pe K2”, de Peter Zuckerman şi Amanda Padoan, a apărut de curând la Editura Polirom, în Colecţia „Hexagon. Cartea de călătorie”. Traducerea este semnată de Cornelia Dumitru.
DESPRE CARTE:
Cînd Edmund Hillary a cucerit Everestul în 1953, a fost însoţit de şerpaşul Tenzing Norgay. Şi înainte, şi după aceea, în cele mai multe expediţii organizate de occidentali, şerpaşii au fost eroii din fundal. În august 2008, cînd unsprezece alpinişti şi-au pierdut viaţa pe K2, cel mai periculos vîrf din lume, doi dintre şerpaşi au supravieţuit. Bazîndu-se pe noi surse şi interviuri, Îngropaţi în cer ne dezvăluie pentru prima dată povestea lor uluitoare. Peter Zuckerman şi Amanda Padoan le urmăresc drumul din satele natale izolate pe înălţimile munţilor Himalaya pînă în mahalalele din Kathmandu şi, mai apoi, pînă la aventura de pe K2, care le va schimba viaţa şi le va aduce celebritatea.
„Sînt unul dintre puţinii supravieţuitori ai «triumfului şi tragediei» expediţiei de pe K2 din 2008. Am scris şi o carte, Surviving K2, am citit foarte mult despre această expediţie istorică… Însă Îngropaţi în cer mi-a depăşit aşteptările, pentru că descrie în detaliu diferenţele culturale şi importanţa alpiniştilor orientali.” (Wilco van Rooijen)
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ:
Sonam
Chhiring simţea greutatea vieţii legate de el. Membrele îi acţionau singure.
Pac. Pioletul s-a adâncit în gheaţă.
Poc. Poc. Colţarii au înţepat panta.
A coborât vreun metru şi jumătate, după care şi-a adunat puterile, lipit de perete ca o şopârlă.
În dreapta lui, Pasang imita cât mai bine mişcările lui Chhiring. Îşi încleşta pumnii şi izbea în gheaţa friabilă, dar mâinile nu i se afundau ca vârful unui piolet. Aşa că s-a apucat de braţul întins al lui Chhiring şi s-a sprijinit de el. Concentrat să-şi păstreze echilibrul, Pasang a păşit în jos, lovind cu vârful colţarilor: poc.
Se bazau pe instinct pentru a-şi ghici intenţiile, pe măsură ce dansul se repeta: unul rămânea nemişcat în timp ce celălalt păşea. Comunicau prin mişcări ale capului şi prin mormăituri. Chinga dintre ei le lăsa destul loc de manevră, dar o singură mişcare greşită îi putea arunca pe amândoi în abis.
Lămpile lor frontale formau un cocon de lumină prin care trecea o grindină de mingi de golf din gheaţă ce săreau pe căştile lor. Pe măsură ce noaptea înainta, bucăţile de grindină s-au transformat în bile de bowling, prea grele ca să mai poată fi ignorate. Bombardat cu gheaţă, Chhiring se ferea de bucăţile mai mari, ştiind că trebuia să se grăbească. Cât de curând, muntele putea arunca ceva atât de mare, încât i-ar fi strivit pe amândoi.
Din fericire, „K2 te avertizează înainte de a încerca să te ucidă”, a zis Chhiring mai târziu. A ascultat, aşteptând sunetul prevenitor, iar pe la jumătatea coborâşului prin Gâtuldesticlă l-a auzit: un geamăt preistoric. Deasupra, repezindu-se spre el, rostogolindu-se şi zdrobind totul în cale, era un bolovan de gheaţă.
Chhiring a încercat să evalueze traiectoria blocului. „Dar nu ştiam în ce parte venea sau în ce direcţie ar fi trebuit eu să merg”, şi-a amintit Chhiring. „Erau 50% şanse”, fie că se ferea la stânga, fie că se ferea la dreapta.
A ghicit: stânga. Abia având timp să strige, şi-a afundat pioletul într-o parte şi s-a lungit dintr-un salt.
Simultan, Pasang s-a desprins, alunecând pe burtă. S-a târât spre stânga, atârnând de hamul lui Chhiring, care îi susţinea aproape toată greutatea.
Hşşşşşş.
Blocul a fâşâit pe lângă ei şi s-a rostogolit spre hăul întunecat. Când s-a izbit în pantă, de dedesubt s-a ridicat un nor de pulbere.
Cei doi au tras adânc aer în piept.
— Tu OK? a strigat Chhiring.
Holbându-se la coloana de pulbere, Pasang n-a răspuns. „Credeam că murisem deja”, şi-a amintit el.
După o pauză, au reînceput să coboare încetul cu încetul pe fâşii alternative de gheaţă albăstruie dură şi zloată. Ca să parcurgă aceste muchii, găuri şi proeminenţe au coborât unul lângă altul, ţinându-se de mâini. Uneori Pasang atârna de chinga dintre ei, în timp ce Chhiring îi susţinea greutatea corpului.
Pasang nu reuşeşte să-şi dea seama ce a mers prost pe la jumătatea drumului de coborâre prin Gâtul-de-sticlă. Gheaţa i-a lovit casca şi nu s-a mai putut ţine. Dintr-odată s-a trezit căzând – şi Chhiring la fel. Corpurile lor zburau în jos pe Gâtul-de-sticlă. Nasurile şi bărbiile lor greblau gheaţa.
Chhiring a lovit cu pioletul în culoar.
Lama s-a înfipt, dar nu a ţinut.
Chhiring a mai încercat o dată, căutând să înfigă pioletul. De data aceasta granitul l-a respins, aproape smulgându-i-l din mână.
Prinzând viteză, căzând mai repede, s-au prăbuşit încă un etaj. Alte două. Încă patru.
Pasang se agăţa cu degetele de munte şi-l izbea cu genunchii. Nimic nu îi încetinea.
„Cădeam prea repede ca să mai putem supravieţui”, şi-a amintit Chhiring. „Dacă aş fi văzut într-un film pe cineva scăpând cu viaţă din aşa ceva, aş fi râs.”
Dar cumva capetele lor nu s-au lovit de pietrele care i-ar fi putut face praf. Corpurile lor au ratat acele rampe de gheaţă care i-ar fi aruncat în gol. Chinga dintre ei a rezistat.
Căzuseră cel puţin vreo nouă etaje când Chhiring a început să lunece pe bucata perfectă de gheaţă. Vârful pioletului s-a adâncit şi, în ciuda vitezei, Chhiring a rezistat. A apucat coada pioletului cu mâna dreaptă, strângând-o în diagonală la piept. În acelaşi timp, a înclinat cu stânga barda pioletului, apăsând vârful în gheaţă, a strâns coatele şi a depărtat picioarele. Pioletul a arat panta în coborâre, iar corpul lui a încetinit. Înecându-se cu fărâme de gheaţă, Chhiring lovea la întâmplare muntele cu ambii colţari. S-a oprit.
Chhiring se apăsa tare în piolet, neputând să vadă ce era mai jos. Tremurând, a stat o clipă să-şi asculte bătăile inimii. Gambele şi antebraţele îl usturau, dar îi plăcea această durere. Îi amintea că era în viaţă.
Dedesubt, Pasang gâfâia şi tuşea. „Deci încă mai suntem aici”, a realizat Chhiring. Şi nici măcar nu-şi dislocaseră vreun umăr, nici nu-şi fracturaseră vreo încheietură.
— Dă-i mai departe, s-a auzit scrâşnetul lui Pasang.
Seracurile pârâiau din nou, iar fragmentele cădeau ca o ploaie la vale. Trebuiau să se mişte. Repede.
Chhiring a urmat îndemnul lui Pasang. Era un miracol că supravieţuiseră căderii, plus că asta îi scutise de un efort enorm, aducându-i aproape de Umăr. Cu un pac, un poc şi încă un poc, Chhiring şi-a împlântat pioletul şi colţarii în pantă şi s-a întors, bucuros să vadă că povârnişul nu mai era chiar atât de abrupt. Acum Pasang se putea mişca în mare măsură singur. Totuşi, păreau să înainteze prea lent. „Nu ştiam cât avea să ne ţină norocul”, povestea Pasang. În timp ce cobora, număra secundele ca pe o mantra…
DESPRE AUTORI:
Peter Zuckerman este jurnalist. Pentru activitatea sa, i s-au decernat numeroase distincţii prestigioase, printre care Livingston Award, National Journalism Award şi Blethan Award.
Amanda Padoan este alpinistă. A studiat literatura la Harvard University şi dreptul la Pepperdine School of Law. În prezent, este colaborator la ExplorersWeb, Rock and Ice şi The Alpinist.
