Vâltoarea, de José Eustacio Rivera

Dacă nu mă înșel, am cules această recomandare de lectură din memoriile lui Gabriel Garcia Marquez. Sau poate mi-a plăcut rezonanța titlului și cea a numelui autorului. Nu sunt sigură, însă esențial este sentimentul pe care l-am avut în legătură cu această carte – că mă va fascina, purtându-mă pe tărâmuri sălbatice, exotice, cu peisaje și reguli incredibile, în care supraviețuirea este dificilă și pe care doar prin lectură le-aș putea explora. Spiritul meu aventurier se limitează la expediții literare. Și, cu Vâltoarea, am pătruns în tenebroasa Americă Latină de la începutul secolului trecut, urmând firele unei scrieri dense și provocatoare, care reușește să împletească miraculos vraja naturii surprinzătoare, miasmele otrăvitoare ale iubirii și perspectiva gravelor nedreptăți sociale, marcate de o cruzime greu de închipuit.

Puține sunt imaginile pur idilice în acest roman tulburător, însă peste toate scenele în care cruzimea, mizeria, teama și moartea dansează în ritmul lor haotic și amețitor, se suprapune o feerie ale cărei elemente îndulcesc intensitatea ororilor, vrăjind oamenii – și pe cei ce însuflețesc cartea, și pe cei care o citesc. O poezie a spiritului încătușat în lanțurile resemnării, nutrind mereu libertatea ce pare imposibil de recuperat. Mi-a fost greu să identific valorile ce ghidează personajele colorate ale acestui roman – unele puternic individualizate, altele formând o masă anonimă a suferinței, în vreme ce câteva domină prin absență întinderile nesfârșite ale exploatărilor de cauciuc.

N-aș fi putut bănui în primele pagini încotro mă va purta Vâltoarea – în lumea dezolantă a sclaviei din pădurile de arbori de cauciuc, în care oameni de diverse etnii (columbieni, venezueleni, indieni etc.) amestecă în laptele de cauciuc propriul sânge, așa cum adesea menționează personajul-narator al acestei crunte istorii, pe parcursul însemnărilor sale. Arturo Cova ajunge, printr-un fatal joc al destinului, mânat de puternicul său orgoliu, de acuta dorință de răzbunare, pe meleaguri primejdioase – pustii și sălbatice – în care legile le fac cei care s-au impus drept stăpâni prin forță și prin crime îngrozitoare. Această călătorie voită către o lume din care nu-ți poți dori decât să fugi, pare determinată de rațiuni de neînțeles – dragostea din sufletul lui Arturo nu este atât de evidentă și cu atât mai puțin implacabilă, încât să-l facă să renunțe la un trai mediocru, dar liniștit, pentru perspectiva unei robii împovărătoare sau chiar a morții. Am văzut în toate ambițiile sale un pretext al evocării selvei și a tuturor întâmplărilor ce se petrec în desișurile sale de nepătruns. Putea să renunțe la acest periplu tragic, dar nu a făcut-o, ca și cum spectrul pădurii tropicale ar fi fost mai puternic decât rațiunea, decât orice logică umană.

“Din tot trecutul nostru va rămâne numai urma durerilor, pentru că sufletul e ca trunchiul copacului, care nu păstrează amintirea înfloririlor trecute, ci numai pe aceea a rănilor care i-au fost deschise în scoarță. Dar, nenorociți sau fericiți, trebuia să bem paharul până la fund, pentru ca mai târziu, dacă fatalitatea ne-ar fi purtat pe drumuri diferite, să ne apropie amintirea, atunci când am fi dat de stânci asemeni acelora care ne-au sângerat cândva, sau de perspective care ne-au surâs odinioară atunci când nutream iluzia că ne iubeam, că dragostea noastră era nemuritoare.” (pag.128)

Am însoțit, așadar, acest personaj în penumbra pădurilor sud-americane și pe malurile râurilor – unele învolburate, neliniștite, altele părând moarte, cu apa mată, nemișcată – și am privit imagini vii, adeseori greu de suportat, ale vieții și ale morții. Mizeria copleșitoare, foamea ce devora trupurile, îndemnându-le să se hrănească cu rădăcini sau coji de copac, rănile în care își făcuseră culcuș viermii, mlaștinile pline de lipitori, moartea ce mutilează fără să stârnească milă pe chipurile supraviețuitorilor – și câte și mai câte. Peste toate, cauciucul lichid ce tâșnește din trupurile rănite ale arborilor pare a fi scopul suprem al existenței celor mai mulți. Iar pădurea tropicală, atotcuprinzătoare, plină de taine, își întinde tentaculele sumbre, înghițindu-i.

Editura pentru Literatură Universală;