Despre „Povestiri din Kolîma” nu poţi să faci afirmaţii de genul „e o carte foarte bună” sau, din contra, „e o carte proastă”. Cum să faci astfel de aprecieri când între coperţile ei sunt descrise cele mai cumplite orori produse de mintea umană şi trăite de unii dintre semenii noştri? Cartea asta nu trebuia să fie scrisă niciodată! Şi, totuşi, astăzi vorbim despre „Povestiri din Kolîma”. De ce vorbim? Pentru că încă mai există nostalgici ai regimului comunist, pentru că încă mai există oameni care nu cred că au existat lagăre de muncă forţată sau mai avem oameni printre noi care încă mai cred că acei proscrişi şi-au meritat soarta. Dar, mai înainte de orice, cartea aceasta există pentru familiile celor care au trecut prin purgatoriul siberian, pentru generaţiile de copii de astăzi, care trebuie să afle câte ceva şi despre istoria întunecată a URSS. Şi pentru memoria celor care au murit în taigaua siberiană!

Cartea este scrisă în cel mai frumos limbaj posibil, limbaj şi scriitură demne de o literatură universală de cea mai bună calitate (unul din paradoxurile cărţii – cum poţi să scrii atât de „bine” despre un subiect atât de crud!). Varlam Şalamov este un tânăr intelectual rus (absolvent de studii de drept) atunci când ajunge în închisoare din „Zona mică” (lagărul de tranzit) şi, ulterior, în „Zona mare”, lagărul Direcţiei Minelor. A intrat în lagăr în 1929 şi a ieşit de acolo abia în 1951. De fapt, pleacă propriu-zis din Kolîma abia în 1953 (cruzimea aparatului opresiv rus se manifesta şi în reţinerea foştilor prizonieri în preajma lagărului, neredându-le dreptul de liberă circulaţie). El a fost condamnat de două ori, prima oară pentru că a editat clandestin „Testamentul lui Lenin” (în 1929), a doua oară pentru „activitate contrarevoluţionară troţkistă”. La a doua condamnare de cinci ani, i se mai adaugă zece ani doar pentru că a afirmat despre Ivan Bunin că este un clasic rus! Toate aceste episoade sunt povestite pe îndelete în cele trei părţi ale cărţii: Povestiri din Kolîma; Malul stâng; Un maestru al lopeţii.

Autorul spune că „Povestiri din Kolîma” este despre „soarta martirilor care n-au fost, nu s-au priceput şi n-au devenit eroi”. În prima parte, afli cam tot ce trebuie despre condiţiile meteo absolut infernale (afli chiar şi cum făceau diferenţa prizonierii între temperaturi de -40, -50 sau -60 de grade Celsius, fără a avea termometru la îndemână). Vă daţi seama, ei munceau inclusiv la -60 de grade! Şi nu erau scutiţi de norma de muncă în minele de aur, de pietre preţioase sau de cărbuni. Nu li se dădea niciun supliment de hrană, cu atât mai mult cu cât hrana lor zilnică era o zeamă lungă/chioară, câteva sute de grame de pâine (maximum 500), caşă de arpacaş, jumătăţi de scrumbie (pe care o mâncau cu tot cu oase şi piele), o cană de ceai. Se murea de foame la propriu, cădeau oamenii seceraţi de foametea cea cumplită; încercau prizonierii să prelungească agonia cum puteau (sugeau pâinea, o înmuiau în apă fierbinte şi o lăsau să se umfle, după care o sugeau prelungind senzaţia de „mai puţină foame” cum puteau). În priciurile din barăcile supraaglomerate, stăteau înghesuiţi unii în ceilalţi de frig, de foame şi din cauză că erau prea mulţi.

„În vremea aceea oamenii munceau şaisprezece ore pe zi, iar normele erau calculate tot pentru atâtea ore. Dacă socoteai că sculatul, micul dejun, repartizarea pe sectoare de muncă şi drumul până la locul respectiv îţi luau cel puţin un ceas şi jumătate, prânzul – un ceas, cina împreună cu apelul de seară – un ceas şi jumătate, rezulta că pentru somn, după o zi de muncă fizică grea la „aer curat”, rămâneau doar patru ore în total. Omul adormea în clipa în care înceta să se mişte, izbutea să adoarmă chiar şi în timp ce mergea sau stătea în picioare. Lipsa de somn te sleia de energie mai tare decât foamea. Dacă nu îndeplineai norma, primeai raţie de pedeapsă: trei sute de grame de pâine pe zi, fără supa chioară de lagăr.”

Pe lângă toate acestea, se murea şi din cauza condiţiilor insalubre de trai, mizeria de nedescris şi păduchii domnind peste tot. De altfel, deţinuţii aveau zi de baie de trei ori pe lună, dar ei urau zilele acestea, din cauză că pierdeau foarte mult din timpul de odihnă, şi aşa insuficient. Iar în timpul alocat spălării şi dezinfectării se curăţau şi „barăcile”. Orice joc era interzis în lagăr, singurul pe care nu l-au putut interzice a fost jocul de cărţi (şi este interesant să citiţi cum au ajuns deţinuţii să-şi confecţioneze cărţile de joc din pâine). Nu se citea nimic, iar condamnaţii politic erau forţaţi să compileze (să stampeze) pentru deţinuţii de drept comun (criminali, violatori, tâlhari) romanele şi autorii mai cunoscuţi în epocă. Mierlitorii, porecla pentru deţinuţii politici, trebuiau să se ferească şi de furia şi cruzimea blatarilor (deţinuţii de drept comun). De parcă nu ar fi fost suficiente chinuri!

Ce l-a salvat pe Varlam Şalamov de la moarte sigură au fost cursurile pentru felcer. Dedică cele mai mari povestiri acestei etape din viaţa lui de lagăr, descrie cu minuţiozitate şi precizie uimitoare personalităţile care le-au predat diferitele cursuri, sălile de operaţii şi sălile de curs, spitalul unde se murea de dizenterie, TBC, tifos, foame. Dar Varlam ajunge să fie recunoscător pentru această oportunitate şi-şi dedică întreaga pasiune şi energie pentru absolvirea acestor cursuri. Povesteşte cum îşi făceau caietele de clasă din foi grosolane, cusute la fel de grosolan, cum au învăţat anatomie umană fără să aibă vreun schelet la îndemână, cel mult cadavrele foştilor pacienţi etc. Se întrevede deja speranţa salvării; prizonierul ajunge să mănânce mai bine, să se pună pe picioare, este scutit de munca în mină, are parte de condiţii mai bune de trai. Povesteşte tertipurile la care apelau prizonierii pentru a mai rămâne în infirmerie/spital, dar nu-i învinovăţeşte, ba pe unii dintre ei încearcă să-i ajute cum poate.

Multe dintre fapte Varlam Şalamov le repovesteşte, pe unele dintre ele cu alte cuvinte, pe altele le reia din alt unghi; cred că o face şi din nevoia de a se face mai bine înţeles, dar şi din nevoia de a scăpa (oarecum) de coşmar. Din primele rânduri ale cărţii, el spune răspicat că ororile trăite în lagăr sunt retrăite în libertate clipă de clipă. Practic, fiind în libertate, fostul deţinut nu se poate bucura de libertate. Şi nu mai ştie să se comporte ca un om liber.

Unele dintre personaje sunt regăsite în mai multe povestiri. Krist este unul din ele:

„Krist şi Miroliubov îşi strânseră mâna.

– Mă bucur să vă văd în viaţă, spune Krist. Cât aţi primit?

– Cinci ani. Iar mă luaţi peste picior. Nu sînt vinovat de nimic şi am primit cinci ani de lagăr. În Kolîma.

– Aţi fost într-o situaţie foarte periculoasă. Mortală. Dar norocul nu v-a trădat, a spus Krist.

– Ia mai duceţi-vă dracului cu un asemenea noroc.

Krist se gândi că Miroliubov avea dreptate. Era un noroc cam prea rusesc: să te bucuri că unui nevinovat i-au dat cinci ani. Puteau foarte bine să-i dea şi zece, poate chiar pedeapsa capitală.”

Toată viaţa de zi cu zi este retrăită, descompusă şi povestită în cele mai mici amănunte, pentru că în închisoare nimic nu este banal. De la ritualul împărţirii priciurilor şi până la ritualul despăducherii (povestit în repetate rânduri), de la cum se mestecă pâinea şi până la cum se tratează orice tip de rană cu aceeaşi soluţie de permanganat de potasiu. Poate părea redundant, obositor! Dar nu, nu este! Gândiţi-vă că oamenii aceştia nu au avut nicio vină, doar pe aceea că au gândit altfel decât cei aflaţi la putere!

„Este îngrozitor să vezi un lagăr şi niciun om pe lume n-ar trebui să-l cunoască. Experienţa lagărului este total negativă, până la ultima clipă. Omul devine tot mai rău. Nici nu s-ar putea altfel. În lagăr se petrec multe lucruri pe care nici un om n-ar trebui să le vadă. Dar nu să vezi mocirla vieţii este cel mai teribil fapt. Teribil este să constaţi că omul începe să simtă această mocirlă pătrunzând în propria lui viaţă pentru totdeauna, că reperele lui morale sînt împrumutate din experienţa lagărului, că morala lumii blatarilor este aplicată în viaţa din libertate. Că raţiunea nu numai că este folosită să justifice aceste convingeri deprinse în lagăr, ci chiar ajunge să se pună în slujba lor.”

Nu recomand citirea cărţii dintr-odată! Recunosc că am avut mari dificultăţi în a o parcurge în întregime; dar, de câte ori am vrut să o las deoparte, gândul nu-mi dădea pace: trebuia să o termin. E prea multă suferinţă umană, prea multe îndură omul doar pentru vina de a nu fi de acord cu puterea! E prea mult din ceea ce ar fi trebuit să fie prea puţin sau deloc! Dar mă gândesc că oamenii aceia, care au murit în Kolîma, merită măcar acest minim efort!

coperta1Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2015

Traducere din limba rusă şi note de: Ana-Maria Brezuleanu şi Magda Achim

Nr. pagini: 656

ISBN: 978-973-46-5425-3

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura