Un om din Est, ajuns la a doua ediţie, este mai mult decât o frumoasă surpriză, deoarece, de la o vârstă, ajungi să scrii, pardon, să şi scrii, dar mai ales să citeşti romane făcând/despre distincţia dintre încântare şi frumuseţe! Plus că mai eşti şi nostalgic, retrăieşti şi bucuriile mai vechi, când îi descopereai pe Kundera, Gh. Crăciun, „Faulkner, Th.Mann, Breban”, ultimii trei menţionaţi şi în carte… De altfel, într-un interviu declară că romanul lui Breban, Bunavestire este „cel mai valoros roman apărut la noi după 1945”… Şi sunt anumite personaje din Groşan care aduc aminte de Grobei!
De la o anume vârstă, eşti şi pervers, literar vorbind, plăcându-ţi… coşmaruri existenţiale, pe care unii, precum Ioan Groşan, în acest caz, le lasă mărturie…
Bref, cum un personaj, la pagina 48, transformă „toate cuvântările sterpe, adormitoare, fără sare şi piper ale şefului statului (… Nota BH: din regimul comunist) în crema de vanilie dulce, aromată şi tremurândă” a unor cremşnituri celebre printr-un târg din judeţul Sibiu, dacă nu mă înşel, tot aşa şi Ioan Groşan transformă coşmarul existenţei de zi cu zi, care putea să nu fie coşmar pentru cei prea puţin sensibili la estetic, morală şi alte chestiuni deloc arzătoare la ordinea oricărei zile ori nopţi din estul nostru cel de toate clipele, transformă, aşadar, acest coşmar în… literatură. Trecând, cât se poate, peste distincţia avangardistă dintre poezie şi literatură, şi literatura lui Groşan (din Un om din Est) este mai degrabă… poezie (nu ne ducem acum către etimologie!) fecundată de către o metafizică a satirei, ca să nu spunem de o filozofie a umorului! Umorul fiind cât se poate de serios, etologic-biologic demonstrându-se că, de fapt, râsul e tot o formă de plâns!
Apropo de metafizica românească a renovării, despre care Nelu Cucerzan alias Sanepidu (deoarece „curăţa femeile”!), personaj cheie, scrie într-una dintre însemnările sale erotice, decameroniene:
„Tu nu observi, dragă Iuliu, că noi nu construim nimic până la capăt, ci renovăm mereu? Că balada Meşterului Manole, cu zidul ăla «părăsit şi neisprăvit», e o baladă a veşnicei renovări? Că până şi ciobanul nostru mioritic, în loc să-şi ia cu hotărâre destinul în mâini, şi-l renovează? Nu apuci să mănânci şi să bei ca lumea într-un restaurant nou-nouţ, că a doua zi, când să te dregi, e în renovare! Ce să mai vorbim de drumuri, mănăstiri, femei! «E ţara-ntreagă-n renovare», nu în sărbătoare – aşa ar trebui să-nceapă cântecul ăla imbecil pe care trebuia să-l învăţăm la cor în clasele mici.” (p.141)
Dacă Sanepidu este un fel de Don Juan (brebanian şi el? Oricum, la Breban umorul este mascat bine de tot, precum în Demonii lui Dostoievski!), Iuliu este… un fel de scriitor, având o artă poetică aproape mistică (sau chiar!), ceea ce scria el chiar împlinindu-se, cu simpla condiţie ca scenele să se întrupeze în real ele chiar trebuiau să fie scrise bine, dar să împace, prin „bine”, şi Răul (p.219-220):
„Părea că un Dumnezeu ironic, tainici şi binevoitor căpătase o bruscă simpatie pentru el şi şi-l luase ucenic, îngăduindu-i din când în când să-i imite harul creator, ba chiar împrumutându-i ceva din El ca să-l lase cu adevărat să aducă pe lume întâmplări şi fiinţe nedesăvârşite, un fel de ciorne de viaţă, şi căruia, mai apoi, asemenea unui profesor bun corectând cu blândeţe o temă parţial greşită, îi răta, uşor amuzat, neajunsurile (…) Da, coerenţa şi desăvârşita, captivanta curgere a unui text –astea erau importante. (…) Avea (nota BH: Iuliu, scriitorul) atâta simţ critic încât să vadă dacă o pagină sau mai multe capătă acea pregnanţă şi provoacă acea emoţie fină pe care o dă numai valoarea şi se temea să compună mari „tablouri epice”, incontrolabile de fapt; se mulţumea cu mici crochiuri, cu desene narative rapide, în tuşe clare, a căror trecere în real, chiar imperfectă, o savura ca un olar ce vede cum din mâinile lui o bucată informă de lut devine vas frumos, longilin. Însă ceea ce-l buimăcise într-adevăr fusese un amănunt din secvenţa provocatoare pe care o scrisese cu câteva ore înainte de a merge la cheful de instalare a Viandei la Hilde tante: amănuntul acela ţinea de vestimentaţia ei: când o văzuse apărând din bucătărie exact cum o descrisese el, într-un taior şi-o fustă albe, avusese realmente un şoc. Continuase verbal scena mai mult din inerţie, ştia replicile aproape pe de rost, dar n-o dusese până la capăt aşa cum o pusese în pagină, ci smulgându-se din scaun, de lângă Willy, plecase acasă, cutremurat de spaimă. Fiindcă avusese atunci revelaţia certă, cumplită, că textele sale, oricât de bine ar fi fost scrise, nu «intră» în real decât dacă fac rău.”
Suprapunând paragrafe cu pasaje din interviurile sale, nu îl putem bănui de histrionism. Iată şi un fragment din interviul acordat lui Horia Tabacu (https://evz.ro/interviuri-cu-scriitori-ioan-grosan-am-avut-sansa-nesperata-de-a-fi-alaturi-o-vreme-de-doua-mari-personalitati-ale-culturii-ale-spiritualitatii-noastre-nicolae-breban-si-lucian-pintilie-.html): „Am debutat cu proză scurtă fiindcă am avut de când mă știu credința, pe care mi-a întărit-o și Nicolae Breban, că romanul nu e o povestire mai lungă, ci o construcție complexă pentru care nu mă simțeam pregătit. Nu e suficient să ai talent, știința dialogului, capacitatea de a creiona rapid profiluri de personaje, să cunoști tertipuri prozastice etc. ca să faci un roman, fiindcă el, romanul, e în primul rând arhitectură epică. Este, dacă vreți, asemenea unei complex chezaro- crăiesc, cu camere mari, cu bibliotecă, sufragerie, cu pivnițe, cu pod, cu dependințele slugilor, chiar cu grajduri ș.a.m.d.”
Desigur, poate Ioan Groşan nu este chiar kunderian (poate mai mult în acele intermezzo-uri erotice, amintind de iubirile caraghioase, dar şi în critica sistemului comunist, cu tot kitschul său), trebuie să mai „recuperăm” din cărţile domniei sale, a insista pe un anume brebanism ar fi nepoliticos, ca şi cum ai compara „Divertis” (într-un fel, Ioan Groşan este unul dintre părinţii grupului umoristic) nu cu „Vacanţa Mare”, ci cu maestrul Charlie Chaplin sau Constantin Tănase… Mai mult decât un Kundera sau chiar Breban, poate Ioan Groşan este un bulgakovian… care l-a citit pe Ady Endre! Şi acest aspect este o chestiune autobiografică mărturisită de însuşi… Groşan!
„Spiritul Locului”, asupra căruia se filosofează, în legătură cu femeile şi eternul lor, influenţează şi scriitorul, iar în lumina revelaţiei lui Iuliu Borna, dacă Iuliu era un fel de alter ego al lui Groşan, deşi, de ochii lumii, cartea este scrisă, de fapt, finalizată, nu-i aşa, în 2010, totuşi scrierea a provocat şi căderea regimului comunist ş.a.m.d. Pentru că pe ultima pagină citim despre ce aud şi ce văd Iuliu şi un străin (de firul acţiunii de până atunci) cocoţaţi pe un acoperiş de bloc:
„Deodată, în spatele lor, dinspre Universitate, se auziră nişte pârâituri în lanţ, înfundate, ca o tuse seacă repetându-se rapid, la fracţiuni de secundă. Se-ntoarse: în cer se înfigeau cu viteză dâre oblice de lumină purpurie. «Trag, nenorociţii!» şopti omul. «Trag cu trasoare!»
El văzu cum dârele trasoarelor coboară încet şi se gândi că, ajunse la orizontală, vor intra în maşini, în oameni. Doamne Dumnezeule.” (p.230)
Începea Revoluţia şi la Bucureşti! Pentru că acţiunea nu se desfăşoară doar în Ardeal, deşi acolo este centrul de greutate al naraţiunii, ficţiunii care ne poate aduce aminte şi de filmul de scurt metraj recent aproape finalist la Oscar: „Cadoul de Crăciun” de Bogdan Mureşanu…
Nu vom intra în amănunte, stricând surprize (şi precum Saveta, Ada, Anelisse, Mariana sau Vianda, noua doctoriţă a şcolii, cea care vine în orăşel precum frumoasa lui Sebastian din „Steaua fără nume”) şi delicateţuri ale oricărei capodopere… amoroase, bântuind cronicăreşte printr-o situaţie şi o vânătoare care ne pot duce cu gândul de la „Vânătorul de cerbi”, filmul celebru, până la „Partida de vânătoare” a lui Stelian Tănase…
Inspirându-se pur şi simplu din… Nebunia omenirii (din vremurile când se muncea, dormea, visa către „cele mai înalte culmi de progres şi…” nu mai ştiu cum era, dar era vorba să se treacă de la socialism către comunism!), dar şi dintr-o „lume pe care o credea (nota BH: Willy Schuster, cel de-al treilea personaj masculin… principal, dacă nu-l punem la socoteală şi pe Grigore Samsaru, profesorul de biologie care se hotărăşte tam nesam şi nu prea să intre în partid) normală, cu partide de pocher, cu gagici, cu fiţuici pentru examene, cu escapade pe munte sau în vastele păduri din jurul satului natal”, o lume învecinată, totuşi, cu una „unde toţi ţineau ochii în sus, spre Tovarăş, şi nu puteau bolborosi decât laude” şi exprima elogii, trăind „sub imperiul unei hipnoze în masă, al unei vrăji.” (p.49), Ioan Groşan, aşa cum spuneam mai sus, scrie despre un coşmar în care se puteau, totuşi, scrie scrisori de dragoste de 100 de metri, aşadar se iubea şi se visa, se medita la izvoare limpezi pe care le tulburai înainte de a le bea, de a bea din ele, „se făcea şcoală” şi mai erau bude, o, da, şi atunci, turceşti în care directoare puteau cădea de două ori, Partidul era în toate („Părea că partidul, asemenea unei tenebroase caste medievale, îşi păzea cu străşnicie secretele, nelăsând să transpară muritorilor de rând, adică şi lui, profesorului simplu Samsaru, nimic din înfricoşătoarele sale planuri ori cel mult frânturi de expresii, mizilicuri de fraze pe care, oricât se străduia, nu reuşea să le pună cap la cap.”, p.55), arta sinonimiei fiind la mare preţ (p.68)…
Neexcelând în ea, mai adaug doar că Ioan Groşan, necrezând în Tristan şi Isolda, i-a inventat pe Vianda şi Sanepidu, să ne fie de bine… în alte vremuri, în care alte „filozofii de frontieră” prind avânt, într-una dintre cele mai apreciate însemnări erotice (de către cronicar), amintind de filmele lui Rohmer ori Godard, „Liliana D., Bucureşti. Cartier Drumul Taberei”, fiind menţionaţi Madam Blavatsky, Krishnamurti, Steiner, Guénon, Paracelsus şi ajungem încet la ceea ce „trăieşte, adânc înrădăcinată în fiecare om, speranţa, siguranţa chiar, că există totuşi ceva permanent în mijlocul necontenitelor schimbări.” (p.214)
Să fie Iubirea, să fie Surpriza? Să fie pur şi simplu cuvântul… scriitorului? În faţa Fiinţei, cu sau fără coadă? Să fie estul din orice om?
Pentru a continua, ar trebui să am şi eu „sub breton, abia perceptibile la pipăit, două corniţe.” (p.216)
Bref, o carte de neratat, dacă tot am ratat-o eu atât de mult timp!
Un om din Est de Ioan Groşan
Editura: Tracus Arte
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 230
ISBN: 9786060230779
