Mihaela Păun este manager cultural. Dacă ceri cuiva să-ți spună un nume de manager cultural de succes din România, printre primele nume va fi și cel al Mihaelei Păun. Numai că după plecarea sa intempestivă de la ARCUB n-am mai auzit nimic. Până acum câteva luni, când am auzit că pune la cale un nou proiect cultural. M-a bucurat vestea, de aici și dialogul care urmează.
De numele tău se leagă foarte multe proiecte culturale – numele tău apare printre primele atunci când asociem un manager cultural sau manager de proiect cultural cu o persoană. Hai să vedem două sau trei din proiectele tale vechi sau mai puțin vechi pe care le-ai putea pune în portofoliu oricând.
Evident, proiectul cel mai important a fost ARCUB-ul în sine, ca instituție pe care mi-am dorit-o schimbată și mi-am dorit-o dinamică și am dorit-o altfel, pentru că eu am crescut o dată cu ARCUB-ul.
Și ARCUB are o vechime de….?
ARCUB-ul s-a născut în 1996, iar eu am ajuns aici în 1999.
Deci are o istorie a lui deja.
Iar când am ajuns eu, ARCUB era un soi de AFCN, numai că banii veneau dinspre Primăria Capitalei, era un intermediar, avea rol de transmitere a banilor înspre ONG-urile culturale, nu avea o personalitate foarte clară, era un finanțator.
N-avea identitate.
N-avea identitate pentru că n-avea proiecte proprii și de foarte multe ori, când ești doar finanțator, rămâne undeva o siglă, nu știe nimeni ce e cu ea acolo.
E o latură importantă pentru că într-adevăr, doar ARCUB a făcut finanțări încă de la început, adică Primăria Capitalei a făcut prin ARCUB finanțări în sectorul cultural și ar fi fost păcat să dispară și această …. dimensiune…… o perioadă a dispărut. Eu mi-am dorit schimbarea pentru ARCUB și în felul acesta să-l arunc în povestea cu evenimentele stradale care mie îmi plăceau foarte tare, pentru că îmi plăcea foarte tare ideea de a dezvolta câteva festivaluri cu care orașul să se identifice, și am zis, pas cu pas, hai să creștem.
Exact, se construiește cu timpul identitatea.
E o relație care se consolidează în timp; vezi cum ușor, ușor, dintr-un proiect experiment sau din ceva ce nu știi, pentru că e doar în mintea ta este, ușor-ușor, pus în practică, după care el devine o așteptare… adică oamenii încep să-l caute, încep să întrebe de el. În ultimul timp ni se întâmpla să sune lumea la secretariatul ARCUB-ului şi să întrebe când urmează Spotlight, BFIT-ul – festivalul de teatru de stradă – sau când va fi festivalul de jazz….. asta este un mare lucru, adică îți dai seama că toate eforturile astea de câteva ediții – 5 ediții, 6 ediții, 10 ediții, câte au fost – contează și asta m-a bucurat. După aceea am plecat, cea de-a zecea ediție a B-FIT a fost chiar utima ediție în care m-am implicat și în care am reușit să facem ce visam de vreo 5-6 ani, o producție de teatru de stradă 100% românească – ideea îmi intrase în cap tot gândindu-mă cum ar arăta un teatru de stradă cu mecanisme uriașe, cu poveste, cu personajele astea supra-dimensionate, pe care le găsim în Franța, în Italia, în Spania, în țările…
….țări care au cultura teatrului.
Exact. Mă gândeam că Povestea lui Harap-Alb este povestea, pentru că are acele personaje fantastice, are și morală, poveste, are și suflet românesc și costum românesc și muzică. Cinci ani am pitrocit-o în cap, încât aproape vedeam cum va arăta, până când am găsit echipa potrivită, regizorul Adrian Batista și Oana Radu, scenograful, cei cu care am pus în practică nebunia asta și pe care am prezentat-o anul trecut la Festivalul de teatru de stradă, ultima mea ediție, cum spuneam.
A fost un fel de adio!
A fost un fel de adio, da, adio sau la revedere, nici nu-mi dau seama; ideea e că pentru mine s-a închis o perioadă, o epocă, un drum, un moment, dar pot să zic că am lăsat în spate o instituție coerentă, solidă, cu o echipă care știe ce are de făcut, cu o identitate clară, cu un calendar de evenimente foarte clar și cred că la fel de important – sau și mai important -, cu o clădire minunată….. de care m-am legat sufletește și pe care atunci când am primit-o în administrare, în 2006, n-am să uit, era în fază de ruină. A fost o dramă a vieții mele, am urât-o! De aceea spun peste tot că ARCUB a fost o poveste de ură și dragoste, pentru că mi s-a părut că nu e cazul să intru eu în acea poveste, era ceva ca o coajă de nucă, așa, o nucă sfărâmată pe dinăuntru, făcută bucăți. N-am să uit hârtia aceea care mi-a venit de la primărie, prin care preluam de la adminstrația fondului imobiliar a Primăriei, mi se dădea în administrare o clădire cu două etaje. Țin minte că o fostă colegă de a mea, care avea o vârstă la momentul ăla, avea experiență și o diplomă de subinginer, mi-a zis să renunț/refuz, pentru că nu se știe când voi pica la mijloc. Mă rog, a fost o poveste frumoasă, cu niște riscuri atunci, o poveste frumoasă în care am învățat multe, inclusiv despre mine, ca persoană; am avut de făcut multe și atât de mult mi-am dorit să-l duc la bun sfârșit și să văd clădirea asta în picioare, Am făcut lucruri despre care n-am știut că pot fi în stare să le fac. Știam că în momentul în care mi se spune nu, am spus la revedere, mulțumesc, și am plecat. Dar nu știam că sunt în stare să fiu atât de insistentă, nu știam că sunt în stare când îmi pun un țel în cap cu orice preț să-l duc la bun sfârșit și în final să văd că se întâmplă, pentru că mi-aduc aminte acele stări prin care am trecut; toate emoțiile acelea, când mă gândeam că acum e încă o perioadă în care se mai puteau întâmpla lucruri, se putea să dea totul înapoi, clădirea să nu devină ceea ce este acum. Dar din momentul în care am văzut că nu se mai poate întâmpla nimic, am trecut peste toate fricile, am intrat în șantier, am răsuflat ușurată și am zis ok, a trecut o etapă, de aici încolo e altceva.
Dar după aceea a început partea cu vom sta în șantier, vom construi, vom fi acolo; șantier, baracă, iarnă, frig, îi mai aduceam aici (n.m.: clădirea din Strada Batiștei) și mai făceam întâlnirile în sălile de aici. Contradicții, certuri, între constructori și proiectant, eu cu ochii mari învățam, mi se părea și un vis… Cum o să le răspund eu oamenilor ăstora la întrebări pentru că eu nu știu, nu sunt de meserie, ce-i cu mine în povestea asta, și frică, și curiozitate, și dorință…
Exact acestea sunt calitățile pe care ar trebui să le posede un manager cultural atunci când vorbim de proiect cultural. Și asta nu se înțelege în România, că și redarea într-un circuit turistic și cultural până la urmă a unei clădiri este tot un proiect cultural.
Asta a fost pentru mine un lucru atât de clar doar atunci când am răsuflat ușurată că am trecut de proceduri și licitații și mi-am dat seama că se va ridica clădirea.
Dar venea o altă provocarea: aveam clădire, acum hai să o facem și operațională, funcțională.
Mi-am dat seama că după ce voi trece de această perioadă de șantier, frumoasă într-un fel (2 ani și jumătate a durat șantierul), va urma cea în care o voi vedea plină cu oameni; sensul și rostul ei de clădire va fi un spațiu cultural funcțional doar atunci când vor fi evenimente, work-shop-uri, expoziții, seminarii, spectacole; ei bine, doar în acel moment voi putea spune că e misiune îndeplinită. Și a mai fost un moment important cel în care am înțeles care va fi sensul și cum voi reuși eu să îndeplinesc visul ăsta: momentul când Bucureștiul a candidat pentru Capitală culturală; eu am conștientizat și am știut că există șanse mari ca Bucureștiul să nu devină câștigător, pentru că era un istoric întreg încă din momentul în care a devenit o competiție – de regulă au fost alese orașe mici, deci știam cumva că nu vom fi câștigători. Dar, pe de altă parte, știam la fel de bine că e un proiect care ne va ajuta pe noi ca instituție. Ne relansam ca instituție, – ani de zile organizasem evenimente culturale și ne lansasem; aveam aceste evenimente stradale, populiste oarecum, pentru că la aceste evenimente stradale vin primarii, se perindă, vine presa, da, e adevărat, era baie de mulțime, e adevărat, era și asta, evident, oamenii ne-au acuzat că suntem politizați, că nu suntem transparenți. Și se întâmplase ceva, dispăruse programul de finanțare al ONG-urilor la ARCUB, pentru că, din dorința de a ieși și de a da o personalitate clară instituției, lăsasem puțin deoparte această direcție. Dar n-a fost așa doar pentru că am vrut eu neapărat, ci la un moment dat nu mi s-a mai aprobat. Atunci am zis că e și momentul T0 ca să zic așa pentru a relansa o nouă relație între noi și sectorul cultural independent, o relație în care intervenise o răcire, pentru că ei au zis, da, păi voi v-ați transformat în organizatori de evenimente și nu mai finanțați, pe noi cine ne finanțează? Aveau dreptate. Fiindcă momentul în care munca, lucrul la capitala culturală a coincis într-un fel cu deschiderea, cu lansarea hanului, i-am chemat pe toți la masa tratativelor, ne-am așezat la aceeași masă, ne-am spus în față ce-am avut de spus; ei mi-au reproșat și eu le-am răspuns, poate și eu le-am reproșat. Cert este că am plecat așa, cumva, de la zero și am zis bun, astea au fost, asta s-a întâmplat, în condiții mai mult sau mai puțin subiective, asta a fost situația, dar acum avem șansa să ne luăm de mână și să mergem împreună în această poveste și să ducem capitala până într-un punct, și astfel să creăm o rețea, sau o recreăm, o reașezăm într-un tipar ce ne caracterizează. Instituțiile culturale nu lucrează între ele; instituțiile de stat cu instituțiile de stat nu au proiecte comune, independenții nici ei nu sunt foarte uniți. Între sectorul cultural independent și sectorul cultural de stat nu există niciun canal de comunicare. De aceea am zis hai să facem asta, ăsta e proiectul care ne pune în momentul ăsta împreună, ăsta-i spațiul care ne oferă loc, asta-i platforma de dialog, e locul unde ne întâlnim și eu vă pun la dispoziție acest spațiu, cu săli de expoziție, cu săli de work-shop-uri…
Credit foto: Alex Gâlmeanu
Un hub cultural în toată regula.
E un hub unde noi să ne întâlnim. Evdient că s-a declanșat o nebunie întreagă la acel moment, acuze din partea colegilor mei, directorii de teatre, că vreau să distrug sectorul cultural de stat, că vreau să dau banii și spațiile independenților, cum se întâmplă de fiecare dată când e unul puțin mai vizionar, care vede puțin lucrurile, repede vin încă 7-8 și hai să-l omorâm, să-l distrugem. Au încercat tot felul de nebunii la momentul acela, urâte unele dintre ele, dar am trecut și toate, până la urmă, m-au călit.
Cred că a mai fost un moment important – momentul Colectiv, când s-a pierdut practic sediul din Batiștei.
La momentul acela, Hanul Gabroveni era singura clădire culturală,- Teatrul Național încă nu era gata – care avea toate avizele de funcționare.
Eu mi-aduc aminte de Trialogurile ținute aici, am prins și concertele de jazz din sală – o sală foarte bună pentru concerte.
Mi se dăduse în administrare în 2006 ruina de la Hanul Gabroveni și stăteam într-o clădire superbă dar care nu era renovată și am zis așa: încercasem în 2007 să fac o consolidare aici pentru că în 2006, când am devenit director, primul lucru pe care l-am făcut a fost studiul de risc seismic, asta a fost prima mea acțiune în calitate de director. Eu venisem la ARCUB din 1999 și am luat-o pe fiecare treaptă – colaborator, producător, consultant, director artistic, deci am trecut așa cum urci o treaptă, pas cu pas, cu încetul cu încetul, nesărind etape.
Ceea ce e foarte bine.
Exact, pentru că înțelegi mai bine fenomenul și nu te trezești brusc într-o funcție și nu știi ce să faci cu ea și ea cu tine, adică pălăria nu e prea mare pentru capul tău, pentru că știi și în somn despre ce e vorba. Încercând să fac consolidarea, m-am izbit de proprietarul spațiului comercial de la subsol, care a spus că nu e de acord – nu vreau să-mi opresc activitatea 3 ani de zile, e o afacere – și nu m-a sprijinit nimeni în sensul acela, nici nu știam foarte multe despre ce aș putea să fac, pe ce butoane să apăs, la ce uși să mă duc să bat, să mă lupt. Am lăsat lucrurile așa și peste vreo 2 ani, cred se schimbase deja primarul,a venit un consilier și a zis – a, ce păcat clădirea asta e frumoasă, dar e prăfuită, e urâtă. După ce fusese cu un an înainte o tentativă a unui consilier general de a-mi explica că această clădire trebuie dărâmată și făcută una nouă, frumoasă, pe modelul Intercontinentalului, cu parcare la subsol.
Acesta era conceptul lui de frumos.
Exact. Explicându-mi că e o clădire urâtă, prăfuită, murdară, care nu mai merită renovată. Eu am zis nu-i adevărat, e o clădire în stil art deco și unul din puținele spații publice art deco, în București mai sunt spații de locuit, dar nu și spații publice. Și atunci m-am ambiționat și am zis o să vedeți că nu-i așa. N-am putut să fac cum aș fi vrut, gospodărește, adică consolidare și refacere și m-am mulțumit să fac o cosmetizare; mi-am zis bun, vreo 5 ani, am calculat, eu tot mai stau aici din momentul în care am primit hanul Gabroveni; fac cosmetizare și după ce termin cu hanul mă întorc aici să termin de renovat. Ceea ce s-a și întâmplat. În 2009 ne-am apucat să facem sala de spectacole, am refăcut panta sălii, am schimbat scaunele pentru că erau niște scaune vechi, urâte, murdare, am schimbat scena care scârțâia și era foarte înaltă, am încercat s-o adaptăm cât mai mult pentru spectacolele de teatru (ea nefiind o sală de teatru, ea a fost o sală de festivități). Clădirea din Strada Batiștei este o clădire făcută cu banii funcționarilor publici ai primăriei din donație publică, așa s-a făcut această clădire, care din păcate foarte puțin timp a funcționat așa, în anii ’40 a devenit Casa prieteniei româno-sovietice. Chiar m-am trezit la un moment dat că a venit cineva și a spus că asta e clădirea rușilor și că trebuie dată lor, norocul meu e că făcusem toate studiile, și studii istorice și … aveam documente și m-am dus la primarul de atunci și i-am explicat că nu, e clădirea noastră și că mai mult decât atât, e o clădire făcută cu banii funcționarilor publici ai primăriei din donații și așa s-a închis această discuție.
Am adus atunci o echipă de constructori care au lucrat nestricând nimic, neatingând nimic din structura originală a clădirii. Lăsând totul intact, reparând ce era de reparat și înlocuind numai ce nu se mai putea păstra, inclusiv parchetul, acolo unde am putut să-l păstrez l-am păstrat pe cel vechi. Acolo unde n-am putut să-l mai păstrez, am făcut unul nou, dar l-am făcut în aceeași idee, pe același model. Și apropo de parchet și de obsesia ta cu parchetul, eram disperată după ce s-a făcut parchetul; aici, cel puțin, pe nivelul etajului unu, mă zgâria pe creier când auzeam pe cineva că vine cu tocuri, deci aș fi fost în stare să-i pun să poarte cipici. ……
A venit la un moment dat, un domn, nu-mi mai aduc aminte numele, dar era un domn foarte simpatic, care locuia la Londra și care venise aici și făcea tururi ghidate pentru cine voia să participe, el fiind specialist pe monumente istorice. După ce a văzut clădirea – noi eram deja gata cu tot, zugrăvisem și exteriorul, totul arăta minunat – și a zis este cel mai bine conservată clădire art deco din București. Atât de bucuroasă am fost, pentru că mi-am dat seama că n-am stricat nimic, că am reușit să păstez totul intact, să nu stric, după care m-am dus fuguța-fuguța ca să împiedic orice fel de acțiune de dărâmare sau mai știu eu ce prostii mai veneau prin capul vreunui consilier, am făcut dosarul de clasare, am trimis la Ministerul Culturii. Am reușit să clasez clădirea și așa am reușit cumva să le arăt tuturor că e o clădire care merită atenția. Ulterior, tot din cauza clădirii am intrat într-un clinci cu primarul liberal Sava și cu Teatrul Nottara, pentru că le intrase în cap că trebuie să se mute aici pentru că ei aveau o clădire cu risc seismic 1. Eu n-am zis nu, pentru că mi se păruse la momentul acela lipsit de bun-simț să spun nu și nici n-aș fi putut să spun nu, pentru că nu sunt decât un administrator, nu era clădirea mea; numai c-am încercat să explic la momentul acela celor din primărie că e o clădire care este improprie Teatrului Nottara din punctul de vedere al spațiilor de depozitare/al anexelor și chiar din punct de vedere al scenei. N-aveau culise, n-aveau cabine, se puteau juca anumite spectacole, birouri sunt foarte puține și oricum ei intenționau să-și închirieze o clădire pe aici, în centru, pentru birouri, se pot juca doar anumite spectacole, dar să îmi mai lase totuși spațiile astea pentru că aveam nevoie pentru capitala culturală, deci ceea ce propuneam eu era o conviețuire. Ei, nu, nu s-a acceptat această conviețuire, s-a preferat intrarea într-un… scandal, dar de fapt totul era plănuit în așa fel încât să mă scoată pe mine din joc, să mă introducă într-un scandal public, ca să se justifice de ce Mihaela Păun trebuie dată afară de la ARCUB și pus frumos un personaj care era politic la momentul acela. Despre asta era vorba, eu trebuia să fiu târâtă într-un scandal și totul era o chestiune de timp. Ghinionul lor a fost că eu eram implicată în competiția pentru capitala culturală și la acel moment aveam susținerea întregului sector cultural independent, așa că s-a pornit o acțiune de sprijin și de susținere în primul rând pe ideea că e o instituție, o echipă, nu un om, o echipă care a făcut lucruri bune, de ce trebuie să-i trimiți la plimbare?
Țin minte foarte bine momentul respectiv, pentru că foarte multă lume s-a întrebat de ce nu devii mai viziblă. Numai că nu era vorba despre tine, ci despre o echipă întreagă și o instituție.
Foarte multă lume m-a acuzat că de ce nu ies în față și că de ce nu-mi fac imagine, dar eu întotdeauna am considerat că nu e despre mine povestea, ci eu exist prin ceea ce fac, prin ceea ce reușesc să fac.
Asta este o calitate foarte rar întâlnită la oameni și mai ales la oameni în domeniul culturii, pentru că, în general, oamenii din domeniile creative sunt foarte orgolioși și vor vizibilitate maximă.
Dacă m-am promovat, atunci m-am promovat prin ceea ce am făcut, nu eu pe mine, ce sunt eu? ….sunt o persoană care a terminat actoria, care dintr-o întâmplare a ajuns la ARCUB și care a descoperit că se potrivește foarte bine cu locul; am zis despre mine întotdeauna și știu sigur că asta voi face unde mă duc, voi construi, voi face lucruri, nu contează unde…
Credit foto: Alex Gâlmeanu
Ceea ce este de admirat.
De aceea, de la un moment dat încolo am reușit să mă liniștesc și în privința acestei plecări intempestive de la ARCUB și am zis ok, asta s-a întâmplat, nu mai contează, nici explicațiile din față, nici cele din spate, nu le știu exact, n-am primit o hârtie scrisă în care să mi se spună „ai plecat pentru că ai greșit” sau „ai plecat pentru că ești foarte bună, numai tu puteai să faci asta”, nu știu și nici nu mai contează, ceea ce știu este că acolo unde mă voi duce eu voi face lucruri, pentru că nu pot să stau degeaba, asta mi-e foarte clar…..
Și, cumva, te-ai întors acasă.
M-am întors acasă, a fost așa, un sentiment, vreau să spun că în momentul în care am rămas oarecum singură, chiar râdeam și spuneam că sunt eu cu instituția din Batiștei, pentru că într-adevăr eram doar eu. Expo Arte…. ce să fac eu cu Expo Arte? Am plecat cu instituția în geantă și am început să mă întâlnesc cu oameni, pentru că am zis, acum ce pot să fac ….. n-am un sediu, n-am o echipă, sunt doar eu cu hârtiile astea în geantă, hai să mă întâlnesc cu oamenii din domeniu și să văd ce pot eu să fac pentru cei din sectorul artelor vizuale. Mă întâlneam cu oameni pe care-i știam, pentru că, chiar dacă nu am avut o activitate foarte extinsă pe zona artelor vizuale, totuși, o dată cu mutarea în 2015, cu mutarea în Hanul Gabroveni și cu deschiderea spațiilor de expoziție am avut contact cu ei și în mare știam oamenii; mai știam și că nu există finanțatori în zona aceasta din sectorul de stat, știam și că au destul de multe probleme cu spațiile, evident și cu banii, dar cine n-are probleme cu banii în ziua de azi în cultură, în zona culturală. Și pe măsură ce aprofundam și intram în discuții (asta s-a întâmplat în lunile august, septembrie și octombrie) îmi dădeam seama că am extrem de multe lucruri de făcut și că, de fapt, asta e o instituție foarte frumoasă și că-s foarte multe lucruri de făcut.
Acum a venit etapa a doua, să discernem ce e primar și ce e secundar, pe ce ne axăm și pe ce nu.
În paralel cu ce făceam eu pe planul acesta, ca să înțeleg, în paralel ….. se lucra. Pentru că am văzut că atitudinea era una destul de binevoitoare față de mine, deși fusesem cumva exilată (e adevărat că n-am simțit nevoia să fac niciun scandal) am cerut această clădire care este risc seismic 1; ea este risc seismic 1 pentru că atunci când s-a iscat scandalul cu Teatrul Nottara eu aveam în lucru un studiu de fezabilitate (aveam nevoie să știu costurile de proiectare, de construcție și timpul de execuție). La finalul lui 2015, echipa de ingineri a venit cu răspunsul final, răspuns care a dărâmat tot și care m-a și aruncat în acest scandal cu Teatrul Nottara, la modul că această clădire este risc seismic 1, dar ea cum devenea risc seismic 1? Cu ea nu s-a schimbat nimic față de 2006, când era risc seismic 2 (atunci am făcut eu studiul de fezabilitate, în primul an de directorat). În 2008 la 2 ani după ce eu finalizasem acest studiu, s-au schimbat normativele, așa a ajuns clădirea să aibă risc seismic 1. Eu am comunicat la primărie, primăria – a început nebunia, în loc să înțeleagă logic despre ce e vorba, au preferat să mă târască în ședințe de consiliu prin care să încerce să desființeze ARCUB-ul, să mă bage în comisie de disciplină. Singurul lucru care m-a salvat a fost timpul, în sensul în care era campanie electorală, urma să se aleagă primarul și era evident că echipa aceea care era interimară din 2015 până în vara lui 2016 pleca și așa am continuat eu să rămân director la ARCUB, pentru că altfel era o chestiune de timp ca să fiu zburată de acolo. Deși știam acest lucru, am cerut la primărie pentru Expo Arte birourile aici pentru că e o clădire pe care o cunosc, pentru că vreau să mă întorc unde știu eu că-mi era bine și a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea …. începuturile Arcubului, pionieratul ca să zic așa, dar și pentru că voiam să refac clădirea, adică să-mi termin treaba pe care am promis-o demult, adică eu așa am promis, nu? Am spus că voi face hanul și că mă întorc aici.
Expo Arte va merge pe proiectele multidisciplinare?
Expo Arte poate fi ușor un ARCUB, dar nu cred că e momentul. Dacă citești printre rândurile statutului el este un centru cultural care poate face absolut orice, dar în principal promovează artele vizuale. Pe modelul ARCUB începând cu 2010, s-au născut mult mai multe alte instituții. De aceea nici nu e cazul să ne dublăm, și sunt convinsă că Expo Arte chiar are șansa să fie unicat în peisajul cultural pentru că pe segmentul acesta nu mai există instituții, cel puțin în subordinea primăriei care să se ocupe strict de povestea asta. Și de ce să nu ne ducem pe culoarul nostru, dacă tot ni s-a trasat unul foarte clar. Și atunci evident scopul principal este și clădirea – s- o refacem și s-o redăm circuitului public, păstrând sala de spectacole, chiar dacă Expo Arte este un centru care are în principal activități din zona vizualului. În schimb în sala de jos, dacă .reușim să convingem primăria putem face un spațiu expozițional extraordinar.
Sunt o serie (fiindcă vorbeam de proiectele multimedia) de inițiative artistice care mizează pe artele vizuale ca parte componentă.
Proiectele de teatru-dans, instalațiile sonore, instalațiile umane, totul e o întrepătrundere între arte. Asta nu înseamnă că nu mi-aș dori foarte tare să deschid în București o galerie, asta e un alt vis frumos. Mi-ar plăcea să găsesc un spațiu care să țină de Primăria Capitalei, pentru că Primăria Capitalei nu are la ora actuală un astfel de spațiu, în afara celui de pe strada Academiei cred, cel de lângă Teatrul Odeon.
Tot timpul o să se găsească cârcotași care o să spună la ce ne trebuie spații expoziționale. Ne trebuie, chiar insist pe această idee. După cum ne trebuie sală, ne trebuie un cinematograf sau un complex de săli de cinematograf care să fie al cinematografiei, nu să fie în interiorul unui mall.
Să poți să-ți faci lansările, să poți să faci proiecții, dezbateri, să poți să faci vizionări de filme de artă, să poți să muți cinemateca, eventual, că cinemateca unde mai e ea acum? Este nevoie și de săli de cinema, cum este nevoie și de săli de teatru.
Dintre toate, eu cred că artele vizuale sunt cele mai defavorizate.
Ne certăm între noi în loc să certăm pe cine trebuie…. ele trebuie să existe. București-capitală europeană nu are spații, eu de aceea m-am luptat. Mi-aduc aminte când am pornit prima oară în 2007 discuția despre consolidarea acestei clădiri, despre refacere, mi s-a spus – a, e orgoliul tău personal, vrei să te faci și tu director de teatru. Ce nevoie mai avem? Avem teatre. Nu, fraților, nu vreau să fiu director de teatru, mie-mi place așa, cu centru cultural, că pot să fac de toate. Dar ai o sală în Batiștei, în spatele Intercontinentalului, nu poți să faci abstracție de ea, nu poți s-o lași baltă, trebuie s-o faci.
Despre proiectele de viitor: vrei să refaci clădirea…
Aș vrea un spațiu expozițional pe care să-l putem pune la dispoziție artiștilor, inclusiv o galerie la nivelul Sălii Dalles, o galerie care să găzduiască expoziții care nu sunt expoziții permanente.
Care ar pune accentul pe interactivitate, exact pe ce se cere acum, pe foarte multă mișcare.
Ar pune cumva Bucureștiul pe hartă, ar da posibilitatea artiștilor să se manifeste, ar avea unde, plus că ar fi un spațiu care ține de Primăria Capitalei și pentru care artiștii nu ar trebui să plătească. Pentru că artiștii nu au banii. Ar fi un lucru minunat pe care Primăria Capitalei ar putea să-l facă pentru artiștii din acest domeniu, pentru că e o întreagă lume în spate, e o lume extrem de conectată, vorbesc cu oamenii și-mi spun, Mihaela, nu știi cât de bine conectați suntem, câte relații în afară, cât de bine suntem noi văzuți afară. Atât de mult bine am putea noi să facem orașului dacă am fi sprijiniți! Prin relațiile pe care ni le facem, pentru că voi n-aveți cum să le stabiliți aceste relații. Doar creați-ne o platformă… și am zis că ăsta-i spațiul, este un hub cultural, hai să facem împreună lucruri…. eu vreau să vă ofer, asta-mi doresc, să pot să ofer spațiu și ei să vină să-l umple cu arta lor…
Credit foto: Alex Gâlmeanu
Înțeleg că unul din proiectele la care lucrați deja este cel din cadrul Festivalului Internațional George Enescu.
Chiar vreau să stabilim o colaborare directă cu Festivalul Internațional George Enescu, pentru că avem deja un calendar de evenimente; suntem o echipă mică, de 11 angajați și câțiva colaboratori, dar cei care suntem angajați venim toți de la ARCUB; până la finalul anului trecut, aveam deja proiecte în colaborare, în parteneriat; reușisem să stăm de vorbă cu oamenii, să ne spună, să ne povestească fiecare ce eveniment are în plan, cum se întâmplă, am continuat parteneriatul cu Sezonul România-Franța pentru că începusem deja de la ARCUB discuția, să se deschidă sezonul cu Spotlights. E deja a cincea ediție, ultima mea acțiune la ARCUB a fost că am reușit să-l introduc în Sezonul România-Franța și, mai mult decât atât, să facem chiar deschiderea Sezonului România-Franța cu acest festival stradal. Așa se face că am continuat și pe Expo Arte și am pus la cale un parteneriat cu un festival de fotografie de la Paris – Circulation(s) -, un festival foarte interesant și cu vechime care se va face în luna iunie-iulie la Scena9, ei ne pun la dispoziție spațiile și noi avem o parte din finanțare de la Sezonul România-Franța, o parte din finanțare de la Primăria capitalei, cert este că vom aduce 6 sau 7 artiști din Franța care reprezintă acest festival. Visez la un festival de fotografie care să fie marca Expo Arte, marca Primăriei capitalei, pentru că nu există niciunul de acest fel în București. Intenția mea era cumva de a folosi Sezonul România-Franța pentru lansarea unui festival de fotografie, numai că, din motive obiective care țin de buget și de votarea bugetului, e clar că nu se mai poate; am reușit să securizez Circulation(s) acolo la Scena9, dar despre nașterea unui festival acum e greu de vorbit.
Anul acesta Festivalul de fotografie de la Arles împlinește 50 de ani de existență, e ceva similar festivalului de teatru de la Avignon; începe pe 1 iulie și se termină pe 22 septembrie. În toată această perioadă tot găsesc trei zile să dau o fugă până acolo și să văd cum arată.
Știu cel puțin zece nume de fotografi români care ar putea oricând să vină în festival.
Nu sunt multe locuri unde să se manifeste, Bucureștiul n-are un festival mare de fotografie, cred că există un festival la Cluj.
În rest îmi doresc foarte mult să mă implic în proiecte mici, în proiecte punctuale ale unor galerii importante, cum e Galeria Mobius. Sunt artiști care m-au solicitat deja, cu care am discuții și care intenționează să facă expoziții, și am zis că vom susține expozițiile în spații independente, pentru că nu avem o altă soluție – neavând un spațiu propriu te duci în galerii să susții financiar expozițiile respective, pentru că lumea trebuie să vină să le vadă.
Mă mai gândesc la o serie de colaborări pe care o să le facem cu Uniunea Artiștilor Plastici. Vom sprijini și pe cei din zona aceasta, dar vreau foarte mult să sprijinim sectorul independent, pentru că unii din ei nu sunt membri ai Uniunii Artiștilor Plastici.
Asta contează foarte mult, pentru că într-adevăr, pe lângă pasiune îți trebuie și minime cunoștințe în domeniu.
Trebuie să funcționez așa, îmi trebuie combustibil de undeva și mi-e frică de rutină, de aceea zona aceasta mă provoacă tot timpul și chiar dacă ani de zile am fost director la ARCUB, eu niciodată n-am făcut același lucru, tot timpul am căutat să schimb, am căutat să modific.
Ai schimbat inclusiv stagiunile….. Uite, un alt proiect pentru care îți mulțumesc e stagiunea de jazz.
Jazz-ul este, pe undeva, copilul ARCUBului. Și când eram aici, în Batiștei, am avut, pe vremuri, în anii ´90, ….. un festival mare de jazz, pe care un consilier general l-a oprit, pentru că a spus nu mai vrem să se întâmple festivalul de jazz. ….. e păcat, de ce să nu se întâmple? A fost lupta mea de fiecare dată să conving mai-marii care s-au succedat că ar fi bine să ne consolidăm tradițiile, până la primari trebuie s-ajungi pe la niște consilieri; poate primarul înțelege, dar n-are timp să stea de vorbă cu toată lumea – dacă ai investit 3 ani, 4 ani, 5 ani într-un eveniment, și el s-a dovedit a fi un lucru bun, lasă-l să continue, pentru că e ca și cum ai omorî și-ai da la gunoi toți banii pe care i-ai investit până atunci. Un lucru nu se naște și nu se face cunoscut peste noapte, îi trebuie câțiva ani. Toate festivalurile din aer liber sunt importante, pentru că ele sunt ca niște capcane în care-i prinzi pe oameni, știi, oameni care poate n-au intrat niciodată într-o sală de concerte.
Le arăți jucăria și după aia îi atragi în sală.
Să vezi ce frumos vin, mai ales dacă creezi ambientul… să atragi oameni care poate n-au intrat într-o sală de expoziție, care n-au fost la vernisaje, cum faci să-i aduci? Cum faci să-i păcălești să intre și uite-așa, nici nu-și dau seama că i-ai dus de mână ca legați la ochi și au devenit iubitori de artă.
Pentru toate cele spuse, dar mai ales făcute, îți mulțumesc. Și promit c-o să vă urmăresc până-n pânzele albe.
