Câteodată, munca chiar te poate salva! – „Călătoria Cilkăi” de Heather Morris

Despre ororile nazismului și ale stalinismului nu se va vorbi niciodată suficient, asta e foarte clar. De ce? Pentru că viața unui om nu are preț și pentru că în lagărele naziste și în cele din Siberia au murit milioane de oameni, vinovați doar pentru că s-au născut evrei, iubitori de libertate sau pentru cine știe ce alte vini închipuite. Avem mărturii directe, ale supraviețuitorilor Holocaustului sau ai Gulagului sovietic; avem mărturiile urmașilor acestora, care ajută la crearea unei viziuni de ansamblu; avem mărturiile celor care i-au chinuit și trimis la moarte; avem documentare și filme artistice cu scenarii alcătuite din fragmente de memorii ale învingătorilor; avem și piese de teatru scrise de supraviețuitori sau pe baza memoriile acestora. Cu toate acestea suntem departe de momentul în care vom spune „e suficient!” sau „nu mai este nevoie să vorbim despre aceste erori ale istoriei”. Atât timp cât în lume încă există state conduse de regimuri politice de extremă dreapta sau de extremă stânga, atât timp cât recrudescența extremismului schimbă realități politice peste noapte, înseamnă că trebuie să ne readucem aminte de cele întâmplate. Și nici n-au trecut foarte mulți ani de la închiderea oficială a ultimului lagăr din Siberia!

«A sosit o nouă vară cu nopți albe.

Îm baracă mai au loc câteva schimbări, în afară de dispariția Nataliei. Două dintre femeile de la început se încaieră. Când un gardian încearcă să le despartă, e lovit. Femeile sunt trimise la „groapă” și nu se mai întorc. Sosesc trei tinere ucrainence și dorm în paturile lor. Olga, Elena, Margarethe și Hannah rămân.

Pereții barăcii dunt acoperiți cu broderiile femeilor. Când o piesă se deteriorează din cauza umezelii, e înlocuită rapid. Dantela împodobește gulerele hainelor, rochiile, marginile buzunarelor, căciulile și fularele. E o mică afirmare aici a identității, a feminității, expresia a altceva decât un grup pus să trudească zilnic.» (p. 129)

Călătoria Cilkăi este un roman care s-a născut din fructificarea unor memorii ale supraviețuitorilor lagărelor naziste și gerului siberian. Mărturii adunate cu migală de cercetător de către Heather Morris și ordonate, puse cap la cap, astfel încât cititorul să poată avea o viziune de ansamblu asupra celor două mari genocide. Un roman scris clar cu intenția adaptării pentru un scenariu de film (scenaristului îi va fi relativ ușor să scoată replici esențiale, iar regizorului nu-i rămâne altceva decât să construiască atmosfera, relațiile și contextele cu mijloace specifice celei de-a șaptea arte), care are în centrul său un singur personaj – Cilka. Un destin de femeie aparte, căci puține au fost cele care au supraviețuit și Holocaustului și frigului siberian. Lipsită de libertate la 16 ani, violată continuu în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, ea refuză să moară. Cu o încăpățânare aproape inumană, ea adaugă celor 3 ani de lagăr nazist încă opt de lagăr stalinist; după groaza în formă continuantă trăită și internalizată zi de de zi în lagărul nazist se confruntă cu noi forme de abuz și abrutizare cărora nu le cade victimă sub nicio formă. Ce-o salvează? Munca!

„- În prima zi când te-am văzut am simțit că ai ceva, o forță, un soi de cunoaștere de sine pe care o văd rareori. Iar acum, după puținul pe care mi l-ai destăinuit, nu știu ce să spun altceva decât că ești foarte curajoasă. Nu pot să fac nimic ca să te scot de aici, dar o să am grijă de tine cum pot mai bine și o să încerc să te țin la adăpost. Ai demonstrat ce luptătoare ești. Dumnezeule, cum ai reușit?

– Pur și simplu vreau să trăiesc. Am nevoie să simt durerea cu care mă trezesc în fiecare dimineață, știind că sunt în viață și familia mea nu mai e. Durerea asta e pedeapsa mea pentru că am supraviețuit și am nevoie să o simt, s-o trăiesc.” (p. 256)

Arbeit macht frei, celebra inscripție de deasupra porții de intrare în lagărul german, capătă rol de mantră nerostită pentru Cilka. Într-un soi de compensare pentru violurile repetate cărora a trebuit să le facă față în cei trei ani de lagăr nazist, atunci când ajunge la Vorkuta, în Siberia, Cilka alege să muncească și să-i ajute pe ceilalți până la epuizare și uitare de sine. Este perfect justificabilă din punct de vedere psihologic atitudinea ei, care devine mecanism de apărare și e supraviețuire. În lipsa unui refugiu în spațiul fizic, al unui loc unde să se simtă în siguranță, ea alege refugiul interior, supraviețuirea prin transformarea răului în sursă de bine. Așa răul nu devine mai rău, ci un puțin mai bine, iar acest puțin pentru prizonierii Siberiei face diferența dintre viață și moarte. Ea ajunge asistentă în spitalul din Vorkuta, dar nu ia această stare de fapt ca pe un avantaj personal, ci încearcă din noua poziție să-și ajute colegele de baracă, ba chiar ajută la umanizarea bărbaților care le vizitau noapte de noaptea sau ori de câte ori aveau chef. Este meritoriu faptul că Heather Morris nu insistă pe descrierea ororilor în sine, din cel puțin două motive: ziua unei prizoniere era compusă dintr-un șir de abuzuri și orori, al doilea motiv fiind dat de desensibilizarea care intervine atunci când se insistă pe aceste aspecte. S-ar fi creat efectul invers: cititorul ar fi citit, de la un punct încolo, detașat, ca și cum s-ar fi uitat la un film sau ca și cum ar fi asistat la întâmplări și evenimente care nu-l privesc și nu-l afectează personal. Amănunte de genul dantelăriilor și broderiilor care împânzesc Baraca 29, gesturile Natiei, pruncul Josiei, ceainicul furat din cantină pentru a sta cu apă caldă în permanență în baracă și alte câteva elemente secundare, dar definitorii, vin să contribuie la crearea unei realități așa cum a fost: sumbră, plină de grotesc, inumană și de neacceptat de o minte normală.

„După ultimul drum, Cilka se întoarce la ambulanță și-i spune lui Kirill să se întoarcă la spital. Pe drum, vede primele flori de primăvară străpungând zăpada de pe pământ. Vântul le biciuiește și totuși tulpinile lor se ridică la loc, rămânând înfipte în solul înghețat. Cilka și-a ispășit aproape o treime din condamnare. Îi este insuportabil gândul la cât de mult mai are încă. În loc de asta, uitându-se la flori, visează lumina și căldura care vor veni curând și, odată cu ele, timpul să le revadă pe Josia și Natia.” (p. 278)

Cilka devine femeie odată cu trecerea anilor. La sosirea în Volkuta, mental încă era o adolescentă, răzvrătită și suspcioasă până peste poate. Învață să cunoască, să fie atentă la detalii, să recupereze trăiri interioare și sentimente uitate, să se maturizeze psihic. Aici e cheia supraviețuirii ei. De altfel, foarte mulți dintre supraviețuitori au tot fost întrebați cum de au reușit să rămână în viață. Credința este des invocată (în Cel de Sus, evident) și oamenii! Ceilalți oameni! Cei cu care împărțeau aceeași credință și același set de valori. Când te pui în slujba celuilalt/celorlalți te salvezi pe tine! Este lecția pe care Cilka a învățat-o la timp, de aceea toți o încurajau spunându-i că ea este o supraviețuitoare.

„Cilka Klein, de cele mai multe ori tu nu le spui celorlalți ce să facă, își riscă viața tocmai pentru că nu le ceri. De-aia vor să te ajute. Nu înțelegi asta?

Cilka se uită la Kirill, văzându-l într-o lumină diferită. Bravada pe care o afișase, disprețul pe care i-l arătase chiar au dispărut.

Îi atinge ușor mâna cu mâna lui mare și păroasă.

– Fă-te bine, o să vin să te mai văd peste câteva zile. Și, Cilka, să știi că Pavel nu era singurul care ținea la tine.

Înainte să-i poată răspunde, Kirill se îndepărtează.” (p. 311)

Mi-a fost aproape imposibil ca pe parcursul lecturii să nu mă gândesc la un alt mare supraviețuitor al Gulagului rusesc și anume la Varlam Șalamov. La fel ca și Cilka, el supraviețuiește tocmai pentru că ajunge să lucreze în spitalul lagărului (despre Povestiri din Kolîma am scris aici). Din acest punct de vedere, destinele celor doi seamănă destul de mult, dar pe de altă parte este interesant felul cum se completează tabloul ororii – cum le era bărbaților în barăcile lagărului și care le era rutina zilnică și cum reușesc femeile să se adapteze la toate acele condiții greu de suportat de niște trupuri subnutrite și supuse unor munci zilnice cu adevărat grele. Tot la Humanitas Fiction, a apărut acum doi ani un alt roman dedicat supraviețuitorilor lagărelor staliniste: Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina (despre care am scris aici); de asemenea, nu putem ignora Arhipeleagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. Și sunt doar câteva dintre titlurile care mi-au venit în minte în timp ce citeam Călătoria Cilkăi.

„Într-o zi, când intră în spital, Cilka e ușurată să se uite peste curte și să vadă silueta înaltă, sigură, familiară, a lui Alexandr, închizând ochii și trăgând în piept fumul în aerul înghețat.

Se duce la lucru, priveliștea aceea susținând-o zile în șir, precum hrana.” (p. 329)

Călătoria Cilkăi este o lectură obligatorie, din păcate. Mai ales acum, când unii dintre noi sunt dispuși să renunțe la libertăți și drepturi pentru care secole de-a rândul s-a murit. Visul Cilkăi, acela de a trăi și de a învăța să iubească capătă sens doar în măsura în care sunt tot mai mulți cei care află despre cele petrecute în lagărele naziste sau în gulagurile sovietice. Călătoria Cilkăi e mai mult decât o lecție și  mai mult decât un model de urmat! Este un destin împlinit! Suita de suferințe și chinuri inumane scot la lumină tot ce e mai bun din Cilka și de aceea aceștia rămân la finalul lecturii cu ideea unei izbăviri și a unui urcuș spre lumină; când ea iese pe poarta lagărului și pleacă spre Moscova știi sigur că a luat cu ea tot ce era mai de preț: viața.

Notă: am preferat să citesc și să vorbesc despre volum indepedent de Tatuatorul de la Auschwitz, din două motive: deși Călătoria Cilkăi este o continuare a Tatuatorului de la Auschwitz, ea se poate citi și independent, în felul acesta atenția cititorului se centrează exclusiv pe Cilka și pe povestea ei. Al doilea motiv este dat de faptul că există suficiente flashback-uri introduse atent de autoare în firul narativ, care sunt amintiri ale Cilkăi despre celălalt loc; în felul acesta există un trecut, iar cititorii înțeleg prea bine de ce și, mai ale, pentru ce a ajuns Cilka la Vorkuta.

Călătoria Cilkăi de Heather Morris

Editura: Humanitas

Colecția: Raftul Denisei

Traducere şi note: Luana Schidu

Nr. de pagini: 416

ISBN: 978-606-779-658-2

Cartea poate fi cumpărată de aici.