Așteptarea lui Gabriel Liiceanu

O spun cu bucurie: cărţile lui Gabriel Liiceanu sunt vii şi atrag, argumentaţia este cel mai adesea impecabilă, iar tensiunea intelectuală pe care o creează fertilă si delectabilă. De asemenea, mă bucur să o constat, cu fiecare nou volum, gândirea lui Liiceanu reuşeşte să evite pietrificarea, chiar dacă gravitează şi glosează, ca în cazul tuturor gânditorilor autentici, în jurul câtorva motive fundamentale (aş spune că marca gândirii speculative rămâne mereu aceea de a fi târcol înfiorat în marginea unor neînţelegeri fertile şi nerezolvabile, tatonare la limită, acolo unde, cu o vorbă a Hannei Arendt, ea devine indisociabilă de pericol). La acestea, aş adăuga meritul incontestabil al filosofului bucureştean de a simţi unde anume este miza filosofică a momentului, dinspre ce parte adie pericolul, cel care se îngână mereu în spirală cu şansa. Iar Aşteptând o altă omenire scrutează în direcţia acestui fapt stupefiant şi decisiv al epocii noastre: acela că omul, această fiinţă considerată ameliorabilă de toate utopiile pedagogice şi măcar de unele tradiţii religioase, acest accident indepasabil şi exasperant, se poate transforma pe sine, în cel mai concret mod posibil, dincolo de limitele recognoscibilului, în direcţia realităţii brute că, prin tehnologie, fiinţa umană poate ameliora sau rătăci o esenţă pe care n-a reuşit niciodată s-o definească mulţumitor. Omul, produs al evoluţiei naturale şi ostatic al evoluţiei ştiinţifice, nu are şi nu este (cu) nimic privilegiat în producerea anarhică a devenirii, ceea ce înseamnă că viitorul îi stă în faţă, opac şi năucitor, deopotrivă şansă şi pericol. Tot spre lauda lui, Liiceanu nu ezită să îşi înceapă meditaţiile pornind de la gânditori venind din afara impenetrabilului spaţiu academic, intelectuali care, nefiind filosofi de profesie, au îndrăznit, colac peste pupăză, să aibă şi succes de public: mă refer, desigur, la Y.N. Harari, cu ale sale extrem de bine vândute Sapiens şi Homo Deus. Deşi obiecţii substanţiale pot fi aduse cărţilor lui Harari (şi au fost, iata aici un exemplu), nu putem să nu fim de acord, împreună cu Gabriel Liiceanu, că Harari pune degetul în mod credibil pe o urgenţă dureroasă a momentului şi că respingerea ciufută şi autosuficientă a unui astfel de gânditor nu ar fi cea mai înţeleaptă atitudine posibilă:

«[…] între timp s-a vădit că, în privinţa datelor biologice cel puţin, ceea ce părea netransgresabil putea fi depăşit… Şi atunci este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva imprevizibila istorie a speciei noastre ar putea ajunge cândva în stadiul în care libertatea să poată fi împinsă dincolo de hotarele care, primite fiind, ne par astăzi imuabile… Nu cumva omul însuşi poate aboli „scandalul” vieţii umane? Nu putem oare evada din capcana în care am fost, prin selecţia naturală, aruncaţi?»

Pe scurt, pentru Liiceanu, ca şi pentru Harari, tehnologia şi cunoaşterea ce au a veni reprezintă „şansa de principiu a unei „demiurgii laice”, ceea ce este pur şi simplu „ultima şansă” pentru o rezolvare radicală a răului”. Interesant şi, la prima vedere, surprinzător, este faptul că filosoful nu discută şi posibilitatea inversă, anume aceea ca omul să se piardă pe sine prin intermediul acestui acces laic la propria configuraţie fizică şi, prin ricoşeu, morală. În fond, chiar fără a vedea lucrurile reducţionist, trăim în epoca în care partea văzută decide totul. Lucrurile devin însă mai puţin surprinzătoare dacă înţelegem că, până la capăt, Liiceanu rămâne un spirit iluminist călit la şcoala antichităţii clasice. Idealul său rămâne unul profund umanist şi paideutic (ceea ce, în treacăt fie spus, îl face sensibil şi la potenţialul de resemnificare a umanismului adus de etologia lui Lorenz). Pe urmele lui Lorenz, omul este văzut ca o fiinţă a intervalului, bântuită şi descentrată mereu de foame, frică şi dorinţă sexuală. Dar, pentru Lorenz, ca şi pentru Liiceanu, deşi îşi are originile în biologia şi psihismul animal, deşi nu este niciodată „aur pur”, omul îşi întrevede prin mijlocirea celor mai reuşite exemplare morale pe care le-a produs specia sa (pentru care chipul paradigmatic este Isus, cel care „propune ca model, pentru prima dată în istoria omenirii, un comportament bazat, la scara întregii umanităţi, pe o constelaţie de valori axate exclusiv pe iubire şi bunătate”), posibilităţile sale reale, potenţa spre care actul moral, mereu împiedicat şi mereu improbabil, trebuie să zvâcnească cu o veşnic reînoită dorinţă. Desigur, există un anumit platonism aici, de care autorul poate fi mai mult sau mai puţin conştient, o structură greacă care îmblânzeşte lectura pe care Liiceanu o face creştinismului, văzut ca instanţiere a posibilităţilor ideal morale ale speciei. Omul nu este lipsit de speranţă, iar o posibilă corijare a neajunsurilor sale cvasianimale, pe căile deschise lui homo deus, ar putea în principiu asigura acea împerechere fertilă dintre raţiune, afect şi lipezime morală pe care o visează întreg Iluminismul, dar şi Heidegger (cu umanismul dirijat de Fiinţă) sau urmaşii lui contemporani (precum Vattimo, de pildă, pentru care „religiozitatea adevărată se bazează pe secularizare”)[1]. Desigur, o astfel de lectură este posibilă şi venerabilă. Trebuie amintit însă că există şi o lectură mai sensibilă la felul în care creştinismul a bulversat lumea antică, neducând-o neaparat mai departe în adevărul ei, ci reorganizând în chip radical joncţiunea dintre vizibil şi invizibil, vizând transformarea omului într-un chip transpolitic, evenimenţial, neîmblânzit şi imposibil de redus la imanenţă. Pentru o astfel de lectură – care îşi are eroii ei, de la Pascal sau Kierkegaard până la filosofii contemporani ai religiei influenţaţi de structuralism şi poststructuralism, precum Mark C. Taylor sau John D. Caputo sau chiar marxişti ca Alain Badiou, trecând prin teologi ca Paul Tillich sau Karl Barth – religiosul nu se poate niciodată vărsa cu totul în secular sau, chiar mai radical, în vreo formă dogmatică, pretins atemporală. Forma extremă a acestei lecturi o reprezintă, desigur, deconstrucţia lui Derrida, pe care Mark C. Taylor, îl aşeza, printre gânditorii contemporani care au luat cu adevărat în serios „moartea lui Dumnezeu”[2] (în trecăt fie spus, poate că am avea cu toţii de câştigat dacă Liiceanu n-ar credita atât de mult lectura lipsită de orice bunăvoinţă pe care o fac (post)structuralismului comentatori conservatori precum Roger Scruton). Această tradiţie radicalizează „diferenţa ontologică” dintre planul transcendent şi cel imanent într-un fel care cred că îi rămâne străin filosofului bucureştean, deşi nu mi-l pot închipui decât fiind de acord cu concluziile la care ajung unii filosofi deconstructivişti ai religiei, precum John D. Caputo, care spunea:

„avem nevoie să visăm despre o creştinătate în care femeile vor fi recunoscute ca membri egali ai trupului mistic al lui Hristos… Viziunile sumbre ale creştinismului asupra sexualităţii şi viziunile sale reacţionare asupra invenţiei unei noi forme de mariaj şi asupra procreării copiilor şi a reinvenţiei înţelesului mariajului şi al maternităţii – aceste sunt viziuni radicalmente reacţionare care putem visa că se vor risipi.”[3]

Astfel, pentru Liiceanu, nu există o problemă nihilistă a (non)sensului în această trecere de la religios la secular, ci doar una tehnică, de rezolvare a imperfecţiunilor uitate în noi de selecţia naturală. Ca mai toţi intelectualii cu structură clasic-iluministă (de la iluminiştii clasici la iluminiştii etologiei şi biologiei contemporane, precum Lorenz, Harari sau Dawkins) o viaţă raţională, democratică (întrucât democraţia este materializarea formală a ceea ce raţiunea noastră poate da mai bun), trăită sub spectrul radiaţiei blânde a unei conştiinţe morale care a epurat şi resemnificat frica, este per se lăudabilă şi dezirabilă. Nu există un abis al sensului şi nici necesitatea unei transvaluări în sens nietzschean – transvaluarea se produce firesc, de la sine.

Cea mai mare parte a cărţii este dedicată unor pătrunzătoare analize ale borgesienelor labirinturi ale interiorităţii omeneşti, incursiuni sclipitoare şi terifiante în menajeria sufletelor noastre de animale chinuite, vagabondând într-un etern purgatoriu. Liiceanu rămâne fascinat deopotrivă de extremele unei specii care a ştiut să transforme răul în ceva banal (sfântul şi licheaua), iar paginile pe care le produce sunt, ca de fiecare dată, deopotrivă expresive şi riguroase. Dar asupra lor nu mă voi apleca în acest text, în care m-am limitat la a semnala mai degrabă ceea ce este radical în cartea lui Liiceanu, motivele pentru care textul lui este nu doar relevant şi viu, ci şi actual. În faţa provocărilor stupefiante ale momentului, avem datoria să gândim cu un curaj proporţional cu frica ce ne încearcă. Cum spunea cândva un bătrân Steinhardt, avem datoria „să nu fim jidani fricoşi şi să nu ne căcăm în pantaloni.”

Așteptând o altă omenire de Gabriel Liiceanu