„Viitorul minții umane” de Michio Kaku

Faptul că transumanismul vine peste noi este o certitudine. Ne-am obișnuit cu ideea, fiecare în felul său: cineva așteaptă exaltat, altcineva – îngrozit, dar nimeni nu se mai îndoiește de faptul că problema e de ordin tehnic, nu conceptual. Sunt înclinată să cred că tocmai acest simțământ al ireversibilității procesului naște tendința de negare a adevărului științific, înclinația spre ocult, spre încercarea de a evada din realitatea incertă care se așterne, tot mai evident, înaintea noastră. Sute de ani, oamenii au manifestat o sete arzătoare de cunoștințe – atâta timp cât acestea erau doar asemenea unui mic bulgăre de zăpadă care putea fi controlat și gestionat. Cu cât însă bulgărele s-a rostogolit mai repede și a devenit mai mare, am realizat nu doar că nu-l mai putem opri, dar și că nu-l mai putem considera în ansamblul său, pentru că lucrurile s-au complicat brusc și substanțial. Am aflat atât de multe despre tot ce ne înconjoară și despre noi înșine, încât ne simțim copleșiți și ne dorim o revenire la ignoranța relaxantă, din umbra căreia orice ipoteze delirante au dreptul la viață. Orice ipoteze care ne convin. Se pare că pentru confruntarea cu realitatea obiectivă pur și simplu nu suntem pregătiți. Mai ales adevărul despre noi înșine – despre firea noastră, despre conștiință – ne-a prins pe nepusă masă. Deși dispunem, mai mult sau mai puțin, de instrumentele necesare pentru a scoate definitiv, în scurt timp, vălul ignoranței de pe chestiunea conștiinței, nu suntem pregătiți din punct de vedere moral, etic, dar și juridic să acceptăm adevărul despre noi.

Negarea însă n-a oprit Pământul din călătoria sa în jurul Soarelui și nu va face nici mintea noastră să funcționeze așa cum ne-am fi dorit. Cu atât mai mult trebuie să cunoaștem și să ne asumăm toate implicațiile propriului nostru Eu, dar și să ne pregătim pentru ceea ce, inevitabil, ne așteaptă. În Viitorul minții umane, Michio Kaku deschide ușa spre acel mâine al conștiinței care deja se întrevede din perspectiva cunoștințelor actuale, vorbind, în același timp, despre întrebările de ordin etic pe care le ridică realizarea posibilităților noastre tehnologice. Profesor de fizică teoretică la City College din New York, cofondator al teoriei corzilor, gazdă a unor seriale științifice de la BBC și Discovery, precum și autor a unor bestselleruri cu subiecte din fizică, Michio Kaku mărturisește că a fost mereu interesat de domeniul cunoașterii minții umane, domeniul pe care l-a studiat și l-a prezentat, în cartea de față, prin prisma unui fizician. Dealtfel, dezvoltarea fizicii a fost cea care a pus la dispoziția neuroștiinței toate instrumentele necesare pentru studiul creierului. Aparatura RMN (rezonanță magnetică nucleară), scanările EEG (electroencefalograma), scanările PET (tomografie cu emisie de pozitroni), scanerul electromagnetic transcranian, optogenetica precum și alte metode și intrumente fără de care creierul ar fi rămas, și până azi, în beznă, au descins din lumea fizicii, astfel încât nu trebuie să uimească faptul că un fizician chiar are ce să spună despre mintea umană.

Mai mult ca atât, el dă și o definiție a conștiinței noastre, numind-o conștiință de nivel trei. Conștiința de nivel zero ar fi proprie, după Kaku, organismelor cu mobilitate redusă, care analizează mediul; cea de nivel unu este caracteristică organismelor mobile care sunt nevoiți să înțeleagă efectele legate de schimbarea poziției; conștiința de nivel doi creează un model nu doar al spațiului, dar și al raportului cu ceilalți, iar conștiința de nivel trei, cea umană, „presupune capacitatea de a crea un model al lumii și apoi de a simula acel model în viitor, în scopul atingerii unui anumit obiectiv.” Odată clarificate noțiunile, vedem până unde poate progresa tehnologia pentru a corespunde conștiinței astfel definite.

În Viitorul minții umane, suntem părtașii unui experiment în care Michio Kaku descrie datele inițiale sub forma unei hărți a creierului, explicând pentru ce este responsabilă fiecare parte a acestuia, iar apoi le deconectează sau activează pe rând, astfel ca să ne demonstreze cum funcționează un creier vătămat, de exemplu, undeva în lobul prefrontal, sau unul în care este inserată o genă sensibilă la lumină, sau chiar un creier cu o singură emisferă. Toate aceste experimente generează schimbări predictibile ale comportamentului, astfel încât suntem nevoiți să acceptăm o conștiință materială, legată de creier, și să renunțăm la atât de îndrăgita sa esență magică, la „spiritul” imaterial care „dăinuie” poetic și atotputernic undeva într-un Eu spiritual. Las-o baltă! Un Eu unitar nici măcar nu există, emisfera dreaptă și stângă fiind într-o permanentă luptă pentru a-și impune propriul eu, iar iluzia că luăm decizii în mod continuu este creată de mintea noastră subconștientă. Mai mult ca atât, emisfera stângă inventează noi și noi istorii, ori de câte ori nu înțelegem ceva sau ne confruntăm cu o situație necunoscută, pentru a ne susține iluzia de continuitate în gândire și a da o explicație rațională nouă înșine. Pe scurt – ne amăgim constant pentru a nu avea senzația de ”goluri” în conștiință. (Aproape) toate cărțile sunt date pe față, iar ceea ce urmează nu-s decât descompuneri treptate ale creierului în tranzistori ce-l vor imita perfect, întrecându-l în precizie, pe alocuri, și reasocieri într-o inteligență artificială superioară, o, da!, mult superioară celei umane.

Ai cumva impresia că a dispărut misterul care dă sens vieții? Scenariul nu ți se pare îndeajuns de romantic? Dar ce zici de vizionarea unui video cu visul pe care l-ai avut azi noapte? Sau de manipularea obiectelor cu puterea minții? De ștergerea unor amintiri traumatizante care nu-ți lăsau puteri pentru a continua viața și de inserarea unor cunoștințe care îți vor permite să te reprofilezi operativ într-o lume tot mai exigentă profesional? Ce-ar fi dacă ai putea să retrăiești experiențele personalităților istorice preferate, accesând o bibliotecă a sufletelor? Dar să lăsăm personalitățile: ce-ar fi dacă ai putea să retrăiești emoțiile mamei tale, în momentul când te-a adus pe lume? Sau a buneilor și străbuneilor tăi, în diferite momente ale vieții lor… Ai putea fi în stare să deții o genealogie a sufletelor familiei tale… Sau să pătrunzi în lumea autistă a copilului tău și să poți să-i vorbești… Toate acestea nu mai sunt science fiction, sunt doar la o aruncătură de… timp de a fi realitate. Sume considerabile sunt investite în Proiectul Creierului Uman, al Uniunii Europene, și în proiectul BRAIN (Brain Research Through Advancing Innovative Neurotechnologies), al SUA, pentru a dezvolta tehnologii care vor ajuta la tratarea deficiențelor și bolilor mentale, dar și, inevitabil, vor implica „schimbarea la față” a omenirii.

Interesant este nu atât scenariul sec al viitorului hipertehnologizat, cât implicațiile etice și juridice aferente. Unul din pericolele scontate ar fi stratificarea severă a societății, după criteriul avuției bineînțeles, cei bogați controlând tehnologiile avansate și fiind în stare, astfel, să transforme masele într-o turmă de sclavi subjugați. Totuși, experiența istorică arată că, odată cu dezvoltarea unui anumit produs, prețul acestuia scade treptat, iar masele obțin acces la el, astfel că un nivel de inteligență mai înalt ar putea fi procurat de oricine și-l dorește, eventual, la clinica de pe sector. O altă versiune de coșmar ar fi că posibilitatea de a controla mintea ar fi prea accesibilă, iar cadrul juridic pentru această situație ar fi greu de definit. În dependență de gradul de tehnologizare, s-ar putea să avem nevoie de legi care să protejeze chiar roboții, dacă aceștia ar ajunge să aibă emoții, de exemplu (și asta e posibil). Respectarea emoțiilor animalelor devine un subiect din ce în ce mai sensibil, iar polemica ar putea să includă, în curând, și ”animalele digitale”. Oricum ar fi,

„O linie fină trebuie trasată între tehnologiile care pot aduce beneficii societății și tehnologiile care o pot controla. Iar cheia pentru adoptarea unor legi corespunzătoare o constituie o populație educată și informată.”

Da… se pare că ne așteaptă un viitor cel puțin straniu, dacă nu chiar înfiorător, într-o anumită măsură, dar ceea ce trebuie să înțelegem este că roboții conștienți sunt copiii noștri, de fapt, iar limitele lor se află în conștiința noastră, nu în mâinile lor. Gradul de pericol și agresivitate pe care s-ar putea să-l manifeste nu depinde de ei, ci de neglijența noastră, de modul în care o să-i proiectăm. Iar atâta timp cât noi suntem dominați de contradicții, de duble standarde, de incertitudini, dar mai ales, de inexplicabila tendință de a nega certitudinile științei, oare suntem în stare să creăm un viitor sigur?

Editura: Trei