„Viața e mai dreaptă decât moartea” de Narine Abgarian

Narine Abgarian, câștigătoare a unor importante premii literare, s-a remarcat la nivel european prin romanele a căror dimensiune spațială se concentrează în jurul orașului său natal, Berd. În limba română i-au fost traduse Din cer au căzut trei mere (Humanitas Fiction, 2021), Simon (Humanitas Fiction, 2023), Maniunea (Frontiera, 2024), Bunicul de ciocolată (Humanitas Junior, 2024), în colaborare cu Valentin Postnikov, și Viața e mai dreaptă decât moartea. Toate aceste scrieri se remarcă prin aceeași trăsătură, anume omenescul profund, bunul simț al omului care își vede de treabă, cum se spune, indiferent dacă în jurul lui este liniște, este pace, copiii se joacă sau, dimpotrivă, este martor și victimă a ororilor războiului, așa cum se întâmplă în volumul recent tradus la noi, Viața e mai dreaptă decât moartea, de către Luana Schidu, la Humanitas Fiction, în anul 2024, în colecția Raftul Denisei.

Capitolele cărții, ce pot fi privite și ca o colecție de povestiri de sine stătătoare, gravitează în jurul primului război din Nagorno-Karabah, în regiunea de graniță cu Azerbaidjan, cu unele trimiteri la Georgia, iar personajele sunt originare din Berd, orașul natal al scriitoarei. De menționat este că atunci când romanul a apărut în original, în anul 2018, Narine Abgarian nu credea că mai pot să urmeze și alte conflicte, însă realitatea actuală este alta. Războiul modelează existențele, fiecare capitol fiind povestea unei victime, directe sau indirecte, a acestuia. Trecerea dintre capitole se realizează cinematografic, prin personaje: menționate în treacăt într-o parte, devin centru al poveștii în altă parte, așa cum un regizor focalizează pe un amănunt aparent nesemnificativ dintr-un cadru, pentru a-l transforma în centrul altuia. O anumită întâmplare ajunge să fie privită din perspective diferite, din momente și din unghiuri spațiale diverse, ceea ce contribuie la a dezvălui cititorului amplitudinea dramelor înfățișate. În plus, aceste sinuozități ale firelor narative aproape îl obligă pe cititor la relectură, pentru a verifica informații și amănunte pe care le-a întâlnit anterior.

După cum afirmă autoarea într-un interviu^[1], ea face parte dintr-o generație puternic influențată de educația pe care bunicii i-au dat-o și care au obișnuit-o să găsească fericirea în lucrurile mărunte și să-și îndeplinească partea de datorie ce-i revine cât mai bine posibil. Cu ideea că viața merge înainte, orice s-ar întâmpla, autoarea reușește să insufle personajelor sale puterea de a găsi motive de speranță și de supraviețuire chiar și în cele mai grele momente. „Se cuvine/nu se cuvine” descrie un  îndreptar de comportament cu ajutorul căruia individul depășește inimaginabile dificultăți: Maro (Să trăiești, p. 48-55) ia măsuri ca înmormântarea soțului abia decedat în urma unui bombardament să decurgă așa cum trebuie, în timp ce se ascunde în pivniță cu acesta și cu nepoții din cauza exploziilor: „I-a pus mâinile pe piept și i-a legat strâns încheieturile cu o batistă – cine știe când avea să poată fi înmormântat, așa că mai bine făceau totul cum trebuie din timp. Se spune că lui Muradanț Satik, care fusese găsit după o săptămână, trebuiseră să-i taie mâinile înțepenite, altfel nu i se încrucișau pe piept” (p. 5). Gândurile sale, ieșind din pivniță, când totul se liniștește, sunt revelatoare: „Puteau să iasă – și să trăiască mai departe” (p. 54).

Rânduirea gospodăriei reprezintă, la scară mică, încercarea personajelor de a găsi sens și ordine acolo de unde acestea au dispărut din cauza războiului. Metaksia, protagonista din capitolul-povestire Mereloț (p. 9) își întemeiază o familie, în care se află și un fiu vitreg, „peste graniță”, dar rămâne văduvă în scurt timp. Băiatul și Metaksia ajung să aibă o relație apropiată, mai ales că ea poartă respect sentimentelor pe care Razmik le are pentru părinții săi decedați –  făcându-și planuri de întoarcere în ținutul natal, femeia înțelege să mute și mormintele: „Razmik s-a învoit, dar cu condiția ca ea să mute mormântul părinților lui în Berd. Ea s-a supărat de-a binelea: Cum ți-ai putut închipui că o să-i las aici?” (p. 13). Însă războiul izbucnește și, în ciuda convingerii pe care o manifestă Metaksia că nu va afecta satul, în care – deși aflat la graniță, în zona de conflict – oamenii se cunosc și sunt buni vecini de generații, Razmik este ucis cu sălbăticie: „Poți să omori pe cineva, numai fă-o așa încât să nu se chinuie. La ce bun chinul?” (p. 15), meditează ea cu amărăciune, în timp ce pregătește trupul pentru înmormântare. Aceasta are loc la întoarcerea în Berd, care nu s-a petrecut așa cum plănuiseră, dar unde, până la urmă, Razmik își găsește un loc. Viața merge mai departe, iar Metaksia repară cum poate o existență în care își au locul muncile din gospodărie, ajutorul dat vecinilor, dar și plănuirea propriei înmormântări: îi oferă bani groparului, iar la protestele acestuia, insistă, din aceeași dorință de a nu lăsa nimic la voia întâmplării: „Uită-te la tine, ești numai piele și os. Dacă m-o lua moartea iarna, când o fi frigul mai mare? De unde o să ai putere să sapi pământul înghețat? Așa, îți torni o farfurie de ciorbă de fasole, o dregi cu niște jumări de porc, bei un păhărel de rachiu… Și ție o să-ți fie bine, și mie o să-mi facă plăcere, o să fie ca și cum te-am servit eu!” (p. 11). 

Există însă și întâmplări peste care nu se poate trece, fiindcă generează în sufletul protagonistului vina de a fi supraviețuit, la care se adaugă teama că nu a făcut pentru cel drag tot ce se putea face în timpul vieții, că l-a neglijat sau nu i-a arătat că-i prețuiește eforturile. Este cazul poveștii lui Andro și a mamei sale (Singurătate, p. 39-47). Persoană timidă și retrasă, pe care „oamenii o oboseau”, preferând să trăiască izolată, resimte cea mai mare temere la gândul că fiul ei nu o aude, de aceea, încă din copilărie, îl strigă mai tare decât ar fi necesar, spre iritarea acestuia. Moartea o surprinde tocmai la casa de la țară, unde merge vara pentru a pregăti conservele și pentru a sta departe de ceilalți, Andro fiind liniștit că nimeni nu-și va da osteneala să atace o gospodărie din mijlocul pustietății. Tragedia și vina sunt exprimate scurt, în două propoziții: „(…) își strigase fiul. Și el n-o auzise” (p. 44). De atunci, el nu suportă liniștea, fapt pentru care camionul cu care transportă gunoiul din Berd în fiecare dimineață scoate un zgomot infernal. Iar locuitorii din oraș nu protestează, fiindcă „știu că pentru Andro liniștea e un chin. Căci conștiința ne vorbește cu vocile celor plecați. Fă să dispară zgomotele din jur – și o s-o auzi” (p. 47).   

 Cei mai mulți află motive de a-și continua viața chiar și atunci când au fost loviți din plin de cruzimea oamenilor.  Mergând la „hacikar” (p. 121-130), Mișik se arată recunoscător că măcar fiica i-a rămas în viață, „altfel ce rost ar avea să trăiesc?”, în condițiile în care soția și fiul au murit.

În cele din urmă, rostul unei existențe duse în aceste condiții este rezumat tot de unul dintre personaje: „Dacă îl întrebi pe Aleksan care e rostul vieții omenești, răspunde, fără să șovăie o clipă, că grija. Față de apropiați, față de rude, față de cei rămași” (în capitolul-povestire Foamea, p. 149). Ce este de făcut atunci? „Fiecare are adevărul lui. Al lui Mariam e simplu, nici că se poate mai simplu: oricât te-ar durea sufletul și oricât ți-ar plânge inima, ține curat peticul de lume care ți-a fost încredințat. Că altceva nu poți să faci pentru salvarea lui” (p. 252, Salvarea).

Scriitoarea lasă gândurile personajelor să curgă liber și le redă într-un limbaj simplu, cu un ritm domol, în care nimic nu este ostentativ sau de prisos, pentru că fiecare cuvânt exprimă cu exactitate ceea ce ea a intenționat să transmită. Contrastul cu tragedia întâmplărilor prin care trec oamenii sau cărora le cad victime este cu atât mai mare, efectul asupra cititorului fiind astfel copleșitor.

Ultima povestire a volumului, Cețurile, are o puternică dimensiune personală, întrucât Pașoianț Sona, protagonista, este sora autoarei, așa cum aceasta îi mărturisește direct cititorului la final: „Pașoianț Sona se luptă cu fricile ei cum poate – singură. Pașoianț Sona. Sora mea mai mică” (p. 258) și după cum confirmă în interviul menționat. Ceața acoperă efectele războiului, dar nu poate să vindece sindromul postbelic al fetei  – care trăiește cum poate, sub bombardamente, cu familia, încercând să scoată un sens din ceea ce se întâmplă – până când, la sfatul unui medic, târziu, începe să-și „deseneze frica (…): copii speriați, femei rănite, bărbați neputincioși – în brațele unei ceți tăcute și indiferente” (p. 258). Deznodământul acestei ultime povești, motivele care stau în spatele alcătuirii acestui volum, dar și dimensiunile dramei care afectează viața scriitoarei, reies din Postfață (p. 259-260). Scopul cărții este de a vindeca, de a reface, cum spune Sona, „îmbrățișările rupte”, fiindcă „viața e mai dreaptă decât moartea, tocmai ăsta e adevărul ei indestructibil. În asta trebuie să credem ca să trăim mai departe”.

Tentația intertextualității și a comparațiilor este puternică. Viața și activitatea lui Narine Abgarian sunt puternic influențate de războiul care îi macină țara, scriitoarea manifestându-se deseori împotriva condițiilor politice care au dus la conflictele din zona fostelor republici sovietice socialiste. Latura profund umanistă a operei sale, arta povestirii și aplecarea spre viața oamenilor obișnuiți, victime ale unor situații care îi depășesc sugerează o paralelă cu Elif Shafak, atât omul, cât și scriitorul.  Lupta acesteia din urmă pentru drepturile omului, susținerea celor singuri și loviți de soartă și de ostilitatea istoriei sau a semenilor, victime ale împrejurărilor nefavorabile, se oglindesc de asemenea în scrierile sale și în activitatea sa din mediul online și offline, în articole și apariții publice. Mai mult, Elif Shafak și-a susținut de multe ori încrederea în puterea poveștilor de a vindeca oamenii și de a-i ajuta să treacă peste greutăți. Romanele sale, în special Bastarda Istanbulului, Onoare, Insula copacilor dispăruți și There Are Rivers In The Sky (acesta din urmă încă nu a fost tradus în limba română) pun în evidență faptul că oamenii nevinovați devin victime  – din motive de etnie, gen sau religie – în conflicte care nu-i privesc și pe care nu le-au provocat, dar cărora, într-un fel sau altul, învață să le supraviețuiască. Pe cele două scriitoare le mai unește de asemenea experiența exilului, fiindcă niciuna dintre ele nu mai locuiește în țara natală, iar acest sentiment al dorului, al dezrădăcinării își face simțită prezența în subtextul operei lor.

Confruntările dintre armeni și azeri au loc la graniță, care devine o parte importantă din viața locuitorilor orășelului. Bărbații trebuie să facă parte din paza organizată a frontierei, pentru ca niciun dușman să nu se strecoare pe teritoriul armean, mai mult, orice inamic prins pe terenul neutru – acel no men’s land existent până la linia de demarcație propriu-zisă – sau aproape de oraș poate să fie schimbat cu un prizonier armean. Importanța frontierei în economia romanului și în viața personajelor amintește de reportajul literar al scriitoarei Kapka Kassabova, Frontiera. O călătorie spre marginea Europei (2021, Pandora, traducător Oana Ortiz), în care autoarea descrie cum destinele oamenilor din zonele de graniță dintre Bulgaria, Grecia și Turcia au fost modelate de-a lungul timpului de istoria conflictuală a acestor țări.

Cele mai importante valori pe care aceste scriitoare le au în comun și pe care doresc să le imprime volumelor lor sunt empatia, compasiunea. Așa cum spune Narine Abgarian, deși substanța romanului de față este apăsătoare, important este ca în urma lecturii, cititorului să nu-i rămână ura, să-i rămână compasiunea, o poezie a umanului, am putea adăuga, ce potențează dramatismul, dar insuflă, de asemenea, speranță. 

Viața e mai dreaptă decât moartea de Narine Abgarian

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Traducerea: Luana Schidu

Anul apariției: 2024

Nr. de pagini: 264

ISBN: 978-606-097-479-6

Cartea poate fi cumpărată de aici.