Verde uimitor. Inteligenţa lumii vegetale

Un titlu minunat, Verde uimitor, un subtitlu la fel de bine ales, Inteligenţa lumii vegetale, şi dorinţa de a citi o carte care a primit Premiul Naţional pentru Promovarea Ştiinţei, din partea Asociaţiei Italiene a Cărţii, precum şi Premiul Gambrinus „Giuseppe Mazzotti”.

Ne-am obişnuit, când este vorba despre ficţiune, să acceptăm cu uşurinţă faptul că plantele capătă însuşiri omeneşti – într-un basm românesc, brazii vorbesc, merii din Înşir-te mărgărite au sufletul copiilor răpuşi de vrăjitoare, iar eminescienele păduri de flori din Sărmanul Dionis cântă imnuri îngereşti. Metamorfoza îl ajută pe eroul prozei lui M. Eminescu să afle taina Genarului. Sărutat de fata cea frumoasă, Făt-Frumos devine floare roşie, iar a doua zi, tot datorită unui sărut, redevine om. Iată şi un fragment din basmul Făt-frumos din lacrimă, din care se poate vedea minunata transformare a viteazului într-o floare, aşezată, cu grijă, la lumină, între celelalte flori:

„— De răpit nu mă poți răpi până ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-și are calul, ca să poți și tu să capeți unul ca acela. Până atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare.

El șezu pe un scaun, iar ea șopti o vrajă dulce, și, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roșie închisă ca vișina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastă și cânta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.” (Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)

Însă, în viaţa reală, nu se întâmplă la fel. Îi privim cu reţinere pe oamenii care mărturisesc că, dacă le vorbeşti, plantelor le merge mai bine. Totuşi, ştim că, puse în anumite locuri, plantele se ofilesc sau, dimpotrivă, absorb energia zonei respectiv, adaptându-se. Stafano Mancuso şi Alessandra Viola, autorii acestei minunate cărţi despre plante, confirmă anumite presupuneri pe care le avem şi noi, ca neiniţiaţi în domeniul biologiei, legate de faptul că inteligenţa nu este monopolul speciei noastre, ci este o caracteristică a lumii vii.

Ar fi interesant să ne uităm la o plantă aşa cum ne uităm la un om, fiindcă asemănările (şi deosebirile, desigur!) sunt foarte mari. În lumea vegetală, nu există însă, ca la noi, concetrarea unei funcţii într-un singur organ. În felul acesta, nicio parte a unei plante nu este, cu adevărat, indispensabilă. Plantele au simţuri, cele cinci pe care le avem noi, şi încă cincisprezece pe deasupra.

În primul rând, plantele văd. Deşi nu au ochi, sunt perfect capabile să detecteze intensitatea luminii şi îşi produc energia cu ajutorul ei, realizând fotosinteza. Plantele au fotoreceptori, mai ales în frunze, dar, în cazul plantelor mai tinere, şi în tulpini, cârcei, muguri şi chiar în lemnul încă verde. Unii cercetători sunt de părere că celulele epidermice sunt folosite de plante în acelaşi mod în care noi folosim corneea şi cristalinul, reuşind să focalizeze imagini ale lumii din jur, prelucrate ulterior pentru a deveni informaţie:

„Plantele nu au ochi. Aşadar, conform perspectivei obişnuite, nici capacitatea de a vedea. Dar dacă vorbim despre receptarea luminii sau despre receptarea stimulilor luminoşi, povestea se schimbă. Din perspectiva oferită de aceste definiţii putem spune că plantele nu numai că deţin acest simţ, dar l-au şi dezvoltat într-o manieră absolut remarcabilă.” (p. 45)

Mai mult, plantele fug de umbră, în general, dacă sunt plante „bogate”, dacă sunt „sărace”, vor prefera să fie aşezate într-un loc cu mai puţină lumină. Mai mult, pentru lumină, plantele intră în competiţie unele cu altele şi se comportă ca şi când ar face investiţii riscante. Unele sunt precaute, altele sunt mai dispuse să rişte mai mult, cert este că au inteligenţa de a-şi proiecta un plan de parcurs, luând în considerare indicii de randament, de care depinde, în fond, supravieţuirea lor:

„În timpul fugii sale, planta începe să crească foarte rapid, cu scopul de a-şi întrece rivala în înălţime şi de a primi mai multă lumină. Totuşi, această creştere rapidă şi intensă este făcută cu un cost energetic atât de ridicat, încât efortul îi poate fi fatal plantei, în caz de nereuşită. Într-adevăr, planta investeşte energie şi materie într-o operaţiune a cărei reuşită este incertă. Pe scurt, se comportă ca un antreprenor care plasează banii într-o afacere de viitor! Un astfel de comportament demonstrează că planta e capabilă să planifice şi să utilizeze resurse pentru a obţine rezultate viitoare. Pe scurt, e un exemplu tipic de comportament inteligent.” (p. 47)

În biologia moleculară, anumite experimente demonstrează că răsadurile merg bine şi atunci când solul este înlocuit de un gel sau de o bază transparentă, în care rădăcinile cresc foarte mult. De fapt, afirmă autorii acestei cărţi, rădăcinilor acestora expuse luminii le merge rău şi, de aceea, printr-o creştere excesivă, ele încearcă să scape, inutil, de sursa deranjantă de lumină. Firesc ar fi ca rădăcina să stea în întuneric, nu în lumină, ca frunzele.

În privinţa mirosului, ni se propune, în această minunată carte, să ne gândim de ce salvia, rozmarinul şi lemnul dulce emană parfum chiar dacă nu sunt înflorite. Producerea parfumului, cu un consum cert de resurse, ar putea avea legătură cu anumite „mesaje” pe care o plantă le transmite alteia. Parfumul devine un instrument de comunicare, fiind, cum s-ar spune, un „mesager volatil”, care semnalează prezenţa unui intrus sau chiar a unei primejdii. Se ştie, de exemplu că, emanând produşi organici volatili în cantităţi mari, pătlăgeaua ţine la distanţă insectele erbivore, strategie de apărare care nu funcţionează mereu, fiindcă în natură există un echilibru fragil, care condiţionează supravieţuirea speciilor.

Cu rădăcinile, plantele „gustă” nutrienţii aflaţi în sol, la mare distanţă şi în cantităţi greu detectabile. În cazul plantelor carnivore, se poate vorbi despre dezvoltarea unui instinct de prădător şi despre nevoia de proteine ale unor specii care au trăit, cu milioane de ani în urmă, în ţinuturi mlăştinoase, din care lipsea azotul sau se găsea în cantităţi prea mici. Azotul este un element absolut necesar vieţii şi fundamental pentru producerea proteinelor. În timp, aceste plante şi-au modificat partea aeriană, în aşa fel încât, prin forma petalelor, au construit adevărate capcane pentru insecte.

Cât despre faptul că plantele dorm şi ele, este cunoscut momentul în care, pregătindu-se de repausul vegetal, plantele renunţă la frunze, pentru a putea face faţă mai bine îngheţului. Altă dovadă a complexităţii acestei lumi verzi rezidă în felul în care funcţionează sistemul lor vascular, asigurând circuitul apei şi al sărurilor minerale, în absenţa inimii:

„Plantele nu au inimă, dar au un sistem vascular? Exact. Plantele, la fel ca animalele, sunt dotate cu un sistem hidraulic folosit în principal pentru transportarea materiilor dintr-o parte în alta a organismului. Acesta funcţionează ca un adevărat sistem vascular, asemănător celor pe care-l au animalele, în afara faptului că nu este prevăzut cu o pompă centrală (nu există o inimă, pentru că plantele au evoluat fără organe unice). Astfel, plantele au un sistem circulator care permite transportul lichidelor de jos în sus şi invers, un fel de sistem arterial şi venos, numit xilematic când funcţionează de jos în sus şi floematic, când lichidele se deplasează de sus în jos. Xilemul (din grecescul xylon – lemn) este ţesutul adaptat transportului apei şi sărurilor minerale (dar şi altor substanţe) de la rădăcini spre vârf, în timp ce floemul (din grecescul phloios – coajă) este ţesutul conducător care face traseul în sens invers, transportând zaharurile produse prin fotosinteză de la frunze spre fructe şi rădăcini. (p. 79)

În mod sigur, verdele este, cum spune titlul, „uimitor”, dar uimitoare mi se pare şi maniera în care adevărul ştiinţific este spus simplu, coerent, sub formă narativă, în aşa fel încât, ca cititor neiniţiat, să simţi aceeaşi plăcere a lecturii ca în cazul unui roman bun. Adaug, de pe ultima copertă, comentariul celor de la Psychologies, ca un ultim argument împotriva eventualei reticenţe în faţa literaturii nonficţionale: „O carte pasionantă de la prima la ultima pagină. De-acum veţi privi cu alţi ochi banala tomată.”

Verde uimitor de Stefano Mancuso şi Alessandra Viola