Scriitoarea Sînziana Popescu, autoarea seriei fantasy „Andilandi”, apărută la editura Nemi, se află în plin turneu de promovare și se va întâlni cu copiii din București, Brașov, Cluj, Timișoara, Iași şi Galaţi. Așa se face că am stat de vorbă despre seria de cărți destinate cititorilor fără vârstă. Dacă veți citi interviul, veți înțelege și de ce spun asta.
Într-o lume în care pare că povestea își pierde întâietatea, tu te încăpățânezi să scrii povești. Și nu orice fel de povești, ci inspirate din basmele românești. De unde nevoia de reconvertire a basmului românesc?
Scriu povești pentru că îmi face plăcere și pentru că am constatat, în timp, că la asta mă pricep cel mai bine. N-am făcut-o niciodată din spirit de frondă, demonstrativ ori din dorința arzătoare de a preda vreo lecție. Scriu ca să-mi luminez zilele și ca să le aduc bucurie și altora.
Nevoia de reconvertire a basmelor românești a încolțit în mintea mea demult de tot, în vremi îndepărtate, pe când încercam să-i citesc băiatului meu poveștile românești clasice pe post de povești de noapte bună. Îmi amintesc și azi că mă întrerupea atât de des să mă întrebe ce înseamnă un anumit cuvânt, încă toată magia cititului împreună s-a evaporat urgent, iar noi am revenit, nespus de nemulțumiți, la repertoriul internațional. El era supărat că am pierdut timp prețios citind „așa ceva”, în loc să ne ocupăm de „Aventurile lui Buratino sau Cheița de Aur” sau de „Vrăjitorul din Oz”, ba chiar și de „Basmele Europei”, care – culmea! – tot povești din folclorul altor popoare erau, dar erau intens editate, accesibile copiilor de azi, iar eu eram necăjită pentru că nu am reușit să-i apropii personajele pe care le îndrăgisem în copilărie. Bineînțeles că eu am greșit atunci, pentru el era prea mic în acea perioadă pentru astfel de povești, pe care le-a citit singur când a mai crescut, în școală, dar de aici cred că a plecat totul.
Inițial, m-am gândit să încerc să rescriu și să prescurtez pentru copiii mici câteva dintre basmele clasice aflate în domeniul public, după modelul cărților de buzunar publicate pe vremuri la Editura „Ion Creangă”, dar am renunțat pentru că ar fi fost complicat din prea multe motive. Apoi am revenit la copiii mari și am luat-o invers. Mi-am propus să folosesc aceleași personaje folclorice, dar ca să scriu eu ceva nou, un basm modern, pe înțelesul copilului meu și al colegilor lui. Și așa am început primul volum, cu gândul nu numai la faptul că trebuie să aibă nerv, ci și la întinderea frazelor și la limbaj, pentru că mi-am dorit ca povestea să aibă parfumul celor de odinioară, dar să poată fi citită cu ușurință, să nu fie copleșită de regionalisme și arhaisme.
Ne putem lăuda cu o serie de personaje fabuloase, care se pot lupta cot la cot cu cele „la modă”, dar mai cunoscute astăzi (mă refer la cele „importate”). Cum este să le redai autenticitatea Ielelor, Căpcăunilor, Zmeilor, Strigoilor, Blajinilor, Balaurilor, Sânzienelor, Ursitoarelor, Calului Năzdrăvan și Solomonarilor? Care au fost instrumentele de care te-ai slujit?
Din păcate, lupta e inegală, pentru că personajele fabuloase „la modă”, „trendy”, care, de fapt, sunt vechi de când lumea și își au originea, cele mai multe dintre ele, în mitologia nordică, au în spate azi un motor de marketing imbatabil. În plus, oferta de pe piața noastră de carte și puterea noastră de cumpărare nu pot fi comparate cu se întâmplă în afară cu seriile fantasy de acolo. Cred că fi o greșeală „să ne luptăm” cu ele, să încercăm să le spunem direct copiilor noștri că ale noastre ar fi mai cu moț decât cele pe care au ajuns deja să le îndrăgească (deși sunt, eu chiar cred că sunt!), pentru că am pierde. Am încercat deja și tactica asta, mărturisesc, dar azi cred că ar fi mai înțelept să atașăm un vagon sau măcar un steguleț cu „mitologia românească” unui tren al scrierilor fantasy care s-a pus de mult în mișcare în lumea largă, mizând tocmai pe exotismul ofertei noastre, pe faptul că puștii de azi, indiferent dacă sunt străini, români care trăiesc în străinătate sau români din țară, nu știu mai nimic despre niște ființe fantastice realmente spectaculoase. Poate au mai aflat una-alta despre Strigoi, adică despre Vampiri (mai ales despre versiunea „hollywoodiană”, romanțată a acestora), dar n-au auzit nimic de Solomonari, iar de transformarea Cailor Năzdrăvani din mârțoage în cai cu aripi, albi ca spuma laptelui și cu superputeri știu doar prea puțini dintre ei.
A fost amuzant să scriu pentru copiii de azi despre Zmei, Iele și Solomonari, pentru că m-am simțit de parcă m-aș fi întors în copilărie sau, mai bine zis, de parcă aș fi trăit-o pentru a doua oară. Cred că dacă nu mi-ar fi făcut mare plăcere, n-aș fi rămas atât de mult timp în acest univers, iar ca instrumente m-am folosit tot de basmele clasice, pe care le-am recitit înainte de a mă apuca de scris, dar și de câteva lucrări de specialitate („Universul mitic al românilor” – de Victor Kernbach, „Mitologie românească” – de Marcel Olinescu și „Studii de folclor românesc” de Aurel Cosma), care mi-au fost de folos atunci, pentru că în ele am găsit multe informații utile.
„Andilandi” e o serie de șapte volume, dintre care au apărut deja primele două. De ce fantasy și de ce atât de multe volume?
Fantasy-urile sunt din nou la modă, mai ales datorită ecranizărilor care au la bază cărți de referință din literatura universală, deși multe dintre ele au fost scrise pe vremea bunicilor noștri, înainte sau chiar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Eu am ales să scriu fantasy pentru că am vrut să scriu ceva haios și modern plecând de la miraculosul folcloric românesc, am vrut să le prezint copiilor noștri Caii Năzdrăvani, Pasărea Măiastră, Zmeii, Blajinii, Căpcânii, Uriașii și Ielele copilăriei mele și să le demonstrez că sunt și ei demni de admirație, asemenea Trolilor, Elfilor, Enților, Goblinilor ori Hobbiților. Nu știu în ce măsură am reușit, dar asta am avut în gând înainte de a mă apuca de scris această serie fantasy, care, spre deosebire de majoritatea covârșitoare a celorlalte apariții de profil, este puternic inspirată și atașată de valorile, temele și personajele din basmelor populare românești.
În privința numărului de volume, mărturisesc că la început nici nu visam la o serie. Am vrut să scriu o singură carte, un basm modern cu personaje mitologice românești îmbrăcate în straie contemporane, o poveste pe înțelesul copiilor de azi. Apoi, pentru că primul roman a avut succes în versiunea lui mai veche de e-book (LiterNet – 2005), am continuat și am ajuns la o trilogie, care s-a transformat mai apoi într-o serie, în seria fantasy Andilandi, care avea anul trecut cinci romane și un volum de povestiri (Ed. Mediamorphosis – 2008-2018). De curând, am terminat și cel de-al șaselea roman, pe care l-am predat Editurii Nemi, așa că le-am mai rămas datoare fanilor (și editorilor) cu o singură carte. Sincer, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să scriu așa de multe cărți și, mai ales, că tot procesul îmi va răpi aproape douăzeci de ani din viață, dar am senzația că, până la urmă, nu eu am ales să scriu seria Andilandi, ci ea m-a ales și m-a condus pe mine.
Credit foto: Andreea Mitran
Să le captezi atenția celor mici este piatra de încercare; să-i faci să revină în lumea poveștilor este mai mult decât încercarea încercărilor. Știu că tu ai cititori fideli, care au crescut citindu-te. Ce-ai învățat de la ei, ce-ai adăugat în poveștile din primele două volume ale seriei de la Nemi?
Mie mi-a fost ușor să le captez atenția, dar mi-a fost foarte greu să ajung la ei. Lăsând modestia la o parte și fără să exagerez, vă pot spune că seria asta se citește pe nerăsuflate. De pildă, săptămâna trecută am fost invitată la emisiunea „Orașul Vorbește” și pentru că gazda (Ioana Bâldea Constantinescu) primise deja cărțile mele de la Editura Nemi, n-am vrut să plec acasă cu exemplarele cu care venisem, așa că le-am dăruit doamnei de la tehnic, pentru că avea un copil „in target”, de 14 ani, dacă nu mă înșel. Întâmplarea a făcut ca după o săptămână, când am fost invitată de domnul Attila Vizauer la emisiunea „Vorba de cultură” să mă întâlnesc cu aceeași doamnă, al cărei nume îmi scapă, îmi pare rău, dar care mi-a mărturisit că romanele au ajuns la destinație și au fost citite într-o zi. Mi-a zis, fericită și emoționată: „a uitat de lecții, a dat tot la o parte și nu le-a lăsat din mână până nu le-a terminat”. Și ăsta ar fi doar un exemplu.
Problema mea și a cărților mele, cel puțin până anul trecut, a fost că seria ajungea greu la cititori. Pentru că, vă spun din experiență, o micro-editură, oricât de isteață ar fi ea, nu poate asigura un flux constant de cărți în librării și nu poate pune pe roate o campanie de marketing capabilă să promoveze o serie de o asemenea întindere. Din pricina asta am mutat seria la Editura Nemi, parte a grupului editorial Nemira, și sper să aibă în sfârșit succesul pe care-l merită, pentru că-mi doresc și ca eforturile editoriale și de marketing ale Editurii Nemi să fie pe deplin recompensate.
În privința cititorilor fideli, așa e, au crescut citindu-mă, iar unii chiar au îmbătrânit citindu-mă, pentru că cititorii mei sunt și mici, și mari. Uneori, din grabă ori de oboseală, când sunt întrebată care e publicul țintă al acestor cărți, răspund repede 9-12 sau 9-15 ani, dar greșesc, pentru că adevărul-adevărat e că aceste romane sunt citite și de părinții nostalgici, de cei care tânjesc după basmele copilăriei lor, cu zmei, iele și cai năzdrăvan. În plus, au fost citite și de mulți dintre prietenii mei – scriitori, traducători, bloggeri sau editori, dintre care unii chiar mi-au trimis și multe observații. Cred (sper!) că i-am trecut pe toți la finele primului volum publicat la Nemi, la capitolul mulțumiri. Și le mai mulțumesc încă o dată, pentru că mi-au fost de mare ajutor.
Andilandi este un personaj creat de tine, care vine să întregească galeria celor știute deja. Cum ai ajuns la ea?
În seria mea, Andilandi este numele Păsării Măiestre, al înaripatei fermecate ce guvernează Celălalt Tărâm, locul populat cu mai toate personajele fantastice din mitologia noastră, dar, deși vorbim de un personaj nou, are aceleași rădăcini ca și restul personajele din această serie fantasy.
Spun asta, deoarece cu toate am procedat la fel. Am plecat mereu de la personajele mitologice de căpătâi, descrise în basmele populare ori analizate în diverse studii folclorice de marcă. Pe unele le-am preluat ca atare, pentru că și-au găsit singure locul și rostul în intriga pe care o construisem, în vreme ce pe altele le-am modificat ori m-am oprit asupra unor versiuni acceptate numai în anumite zone ale țării, dar de fiecare dată m-am străduit să rămân fidelă regulilor, nu excepțiilor și, nu în ultimul rând, basmelor copilăriei mele. Am mai spus asta, știu, însă cu riscul de a plictisi am s-o repet, pentru că cititorii mei trebuie să înțeleagă că eu am apelat la o sursă importantă, dar care e la îndemâna oricui, și pe care le recomand s-o „acceseze” cu încredere – basmele folclorice românești, poveștile noastre din bătrâni, pe ale căror personaje m-am străduit să le readuc în actualitate.
Portretul mitic cel mai bine conturat al Păsării Măiestre îl găsim în basmul-tip cules de Petre Ispirescu, basm pe care eu l-am folosit ca punct de plecare și pe marginea căruia am brodat mai departe, pentru că în cărțile seriei „Andilandi” Pasărea Măiastră nu este doar o pasăre fermecată, cu însușiri nemaiauzite, care are puteri oraculare, vindecătoare și care poate reda tinerețea celor ce-i ascultă cântul, așa cum e descrisă în mai toate basmele noastre populare, ci este mai mult decât atât. Andilandi funcționează în această serie fantasy și pe post de sfătuitoare a eroului, fiind în același timp și oglinda sufletului celui care o poartă. Pasărea Măiastră Andilandi va fi mereu mică, pricăjită atunci când sufletului copilului este încercat, e tulburat de gelozie, egoism ori lipsa de încredere în propriile puteri, de regulă la începutul călătoriei, și va deveni strălucitoare și aurie atunci când copilul care o poartă, Cărăușul, după cum e numit în carte eroul, se schimbă în bine și reușește să scape de tulburarea care l-a adus, de fapt, pe acele meleaguri fermecate.
Și ca să-ți răspund pe scurt la întrebare: la toate aceste personaje am ajuns recitind basmele clasice și citind câteva lucrări de specialitate înainte de a mă apuca de scris. Acolo am găsit toate personajele și numele de personaje de care am avut nevoie.
Ce crezi, care dintre personaje va avea mai mulți fani în rândul cititorilor?
După părerea mea, animalele fantastice din această serie vor fi cele mai admirate – caii fermecați, fii de Iepe-zălude, Balaurii Solomonarilor, dar și câinii magici ai sfintelor – cățeaua Sfintei Vineri, Leica-Boldeica, cu dinți de oțel, sau câinele Sfintei Duminici – Ușor-ca-vântul-greu-ca-pământul. Dintre toți, Calul Năzdrăvan cred că va fi cel mai îndrăgit de copii, iar în volumele următoare îi va preda ștafeta mai tânărului său tovarăș copitat și înaripat, Galben-de-Soare, la fel cum se întâmplă în mai toate basmele noastre, când calul bătrân, gârbovit de ani, își găsește drept înlocuitor un cal în putere, un model îmbunătățit, cu opt inimi în piept. La mare preț cred (sper!) că vor fi și Sânzienele, mai ales Mărunțica, zâna bună care-i însoțește și pe copiii din poveste, și pe cititori, pas cu pas, dar și câteva dintre personajele întunecate, mai ales cele care au șanse reale să se schimbe în bine, cum ar fi Strigoiul Iona, ajutor de nădejde al Ielelor, Zmeoaica Pâca, mezina Craiului Aram, sau Căpcânul Zob, prinț și mai apoi rege al oamenilor cu bot de câine.
Dar mai bine mă opresc aici, pentru că mie toate personajele îmi sunt aproape la fel de dragi și în fiecare dintre ele găsesc ceva care mă atrage, așa cum sper că vor găsi și micii (ori marii) mei cititori.
