Oficial, pandemia de coronavirus s-a transformat într-o epidemie, dar efectele celor doi ani de izolare se vor resimți multă vreme de acum înainte. Cu toții ne-am văzut puși în situația de a găsi soluții la probleme cu care nu credeam că ne vom confrunta vreodată: telemunca, învățarea exclusiv online, lipsa relațiilor față-în-față pentru perioade variabile de timp, sincope în atingerea obiectivelor, anularea unor evenimente importante și câte și mai câte. Procesul de educație formală a suferit cele mai multe modificări, constrângerile de ordin medical fiind imposibil de ignorat. Fiindcă siguranța copiilor primează în fața oricărui alt deziderat, decidenții au avut de ales între a adapta un sistem și așa imperfect la noile condiții și a abandona bunele practici, însăilând planuri măsuri care ar fi trebuit să fie aplicabile pentru perioade foarte scurte de timp. Din păcate, după doi ani sistemul românesc de educație este dat total peste cap, elevii nu mai reușesc să-și regăsească vechile obiceiuri, iar profesorii (mulți dintre ei) s-au resemnat și așteaptă noile decizii (care se succed în continuare cu o viteză uluitoare).
Personal, m-am văzut nevoită să mă mut cu totul în mediul online, iar relația cu elevii a devenit una intermediată de mijloacele de comunicare online. Evident, lipsind interacțiunea față-în-față a trebuit să adaptez instrumentele de evaluare, dar și să renunț total la o serie de activități care completau foarte frumos procesul de educație formală. Așa se face că Întâlnirile de la Tudor Vladimirescu au luat o pauză de aproape doi ani; ultima întâlnire a fost cu Florin Iaru, în 8 februarie 2020! Am revenit la vechile obiceiuri imediat după ridicarea tuturor restricțiilor, semn că eram cu adevărat nerăbdători cu toții. Așa se face că prima întâlnirea de după pandemie a avut o temă foarte dragă mie: etica. De când predau filosofie nu există an în care capitolul de etică să treacă neobservat de către elevi; chiar și celor de la clasele cu profil real dilemele etice le suscită interesul, iar dezbaterile sunt întotdeauna vii. Nici în acest an n-a fost altfel, chiar dacă învățarea online a redus la minim atenția distributivă și concentrarea și a tocit până la dispariție (pe alocuri) capacitatea de argumentare. Noua situație politică din regiune – războiul din Ucraina – nu i-a lăsat indiferenți pe elevi, au foarte multe întrebări și foarte multe dileme, din păcate nu știu cui să le adreseze sau cum să deceleze între fake newsși informație verificată, cum nu știu să facă diferența între un specialist în conflicte internaționale (istoric, diplomat sau expert în relații internaționale) și un jurnalist de știri (ultimul având sarcina de a se documenta temeinic, numai că știm foarte bine câți dintre jurnaliștii români și fac acest lucru).
Cele două evenimente (în fapt, o cavalcadă de evenimente), pandemia de coronavirus și conflictul din Ucraina, m-au determinat să-i propun lui Cristian Iftode o întâlnire cu elevii mei. Conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie din Cadrul Universității București, Cristian Iftode a reușit să-și adapteze discursul, astfel încât auditoriul, format din elevi de clasa a XI-a (deci fără cunoștințe minime de filosofie) să fie captivat și să participe activ la dezbaterea din partea a doua a întâlnirii. El este autorul volumului apărut anul trecut la Editura Trei, Viața bună, în fapt un curs de etică filosofică foarte bine structurat și fundamentat, semn că preocupările autorului în domeniu nu sunt nici întâmplătoare și nici superficiale. Așa cum spunea și Victoria Diaconescu în cronica scrisă pentru Bookhub.ro, volumul reușește să aducă în atenția cititorilor (obișnuiți, cartea poate fi citită și de cei mai puțini inițiați în discursurile filosofice) detalii cu privire la distincțiile de ordin conceptual, cât și să realizeze o trecere în revistă a principalelor teorii și curente etice contemporane:
„Am descoperit însă două niveluri de desfășurare a subiectului: unul care răspunde direct cerinței practice de a propune un anume stil de viață și pentru care este reprezentativ titlul de Viața bună, și altul descriptiv, care trece în revistă cele mai cunoscute teorii etice – deontologică, utilitaristă (consecințialistă) și etica virtuții (aretologia) – și care justifică subtitlul O introducere în etică. Cele două niveluri nu sunt separate în structura cărții, ci împletite cum nu se poate mai firesc: recomandarea unei teorii a vieții bune prin critica celorlalte, fără însă a pierde din vedere virtuțile teoriilor respinse.
(…)
Poate că pentru noi, cei obișnuiți cu o înțelegere juridificată a moralei, pare că nu e nimic în neregulă cu faptul că etica modernă se îngrijește numai de caracterul relațiilor cu semenii noștri, iar etica antică poate părea, dimpotrivă, autocentristă, egoistă, doar că ar trebui să ne întrebăm cât de mult putem avea încredere în acțiunile și deciziile unei persoane pentru care morala se manifestă doar la necesitate, fără a fi interiorizată în calitate de crez al vieții, o persoană fără substanță morală, așadar? Trebuie adăugat și faptul că anticilor le este străină cultura raportării la sine așa cum o înțelegem noi azi – manifestare a unei originalități ca valoare intrinsecă a persoanei – formarea caracterului fiind o acțiune dialogică, prin interacțiune cu comunitatea. Astfel, ancorarea justificării morale într-o trăsătură umană naturală, primatul corectitudinii asupra binelui și pretenția la universalitate nu pot fi decât niște „păcate” ale teoriilor etice moderne, cărora Cristian Iftode le preferă o reanimare a eticii antice a virtuții, printr-o ajustare la contextul actual, din care se va naște un hibrid aretologico-existențialist, sub forma unei teorii etice pluraliste.” (Victoria Diaconescu, „Viața bună. O introducere în etică” de Cristian Iftode, 4 ianuarie 2022)
Pe aceleași coordonate s-a dezvoltat și prelegerea susținută de Cristian Iftode, care a început cu o scurtă, foarte scurtă, dar edificatoare prezentare a originii cuvântului etică și distincția dintre acesta și cel de morală. Să vorbești adolescenților despre cercul cunoașterii, despre empatia cognitivă, despre sistematizarea de cunoștințe și empatie (de ce nu încap decât rareori în aceiași „pălărie”), despre Epicur și ce însemna pentru el „viața bună) poate fi ori un challengecâștigat, ori un eșec total. O prezență vie, cu reale calități oratorice, Cristian Iftode a reușit să-i facă să mediteze la sănătatea sufletului (ce înseamnă și de ce trebuie să ne preocupe acest aspect), relația cu sine, relația cu ceilalți. De asemenea, a provocat interesul sintagma „impuls etic”, cum nici cea de „ființă lucidă rezonabilă” nu i-a lăsat indiferenți. Dar cea mai interesantă parte a întâlnirii a fost cea de-a doua, dedicată dilemelor. Cristian Iftode a propus trei dileme diferite (din toate punctele de vedere), astfel încât ei să înțeleagă un aspect foarte important, care ține de umanitate: suntem inconsecvenți în decizii! Dacă la prima dilemă au fost foarte radicali și dispuși să încalce regulile/legile, la cea de-a doua aproape că s-au mutat cu totul în extrema cealaltă, abia la a treia fiind la paritate. Finalul a aparținut războiului. Din păcate, trăim vremuri în care conflictul armat dictează deciziile politice și Cristian Iftode le-a explicat puțin diferența dintre o decizie a unui lider de armată (luată în baza unei etici a onoarei) și o decizie a unui om politic. Foarte bine ales exemplul, preluat din cartea lui Jonathan Glover, Humanity. A Moral History of the Twentieth Century. Este vorba despre conflictul dintre Cuba și SUA din 1962, când era cât pe ce să izbucnească un al treilea război mondial. Excelent studiul de caz, sursă de meditații cu privire la felul cum este prezentată informația în mass-media, dar și cu privire la diferitele tipuri de etici.
O întâlnire fertilă sub aspectul interogațiilor și al meditației pe tema eticii aplicate. Dincolo de succesul întâlnirii (au spus-o ei, elevii, nu eu!) mai am cel puțin două motive de speranță: au rezistat foarte bine la o conferință academică de o oră și jumătate și au fost curioși! Doi indicatori foarte importanți care-mi arată că lucrurile încă mai pot fi îndreptate, că efectele negative ale învățării online încă pot fi diminuate/eliminate, cu condiția să menținem calitatea discursului și să fim consecvenți. Îi mulțumesc lui Cristian Iftode pentru disponibilitate și pentru că m-a ajutat să cred că „se poate!”.
