„Imaginea evreului în cultura română” de Andrei Oișteanu

Nu mi-a fost ușor să citesc despre persecutarea unui popor acum, când un popor este persecutat în țara vecină și când, aflându-mă în Republica Moldova, înțeleg perfect ce înseamnă să te simți vulnerabil. Încă mai greu însă îmi este să scriu despre asta acum, nu atât din cauza presiunii emoționale, cât pentru că simt o responsabilitate crescândă pentru fiece cuvânt rostit sau scris. Dar, dacă lecția pe care o învățăm azi este că sunt cuvinte care duc la ură, spaimă și război, atunci sarcina noastră este să le contrabalansăm cu cuvinte care duc la cunoaștere, toleranță și Pace, oricât de dificilă și utopică ar părea această sarcină.

Probabil e greu să nu cădem de acord asupra faptului că una dintre cele mai aprige propagande din istoria omenirii, soldată cu consecințe îngrozitoare, a fost cea purtată împotriva evreilor. Chiar dacă Mihail Sebastian îi reproșa antisemitismului „lipsa de imaginație”, Andrei Oișteanu surprinde, în cartea sa Imaginea evreului în cultura română, un portret destul de „încărcat” al evreului: fizic, profesional, mitic și religios. Este impresionantă meticulozitatea cu care autorul a analizat această imagine, încercând să-i observe dinamica în timp și spațiu, în cadrul culturii populare, dar și intelectuale, în scrierile atât ale românilor, cât și ale evreilor români înșiși.

E important de menționat faptul că, în conștiința și imaginarul colectiv românesc, evreii nu dețineau monopolul asupra tuturor trăsăturilor ce le-au fost atribuite de-a lungul timpului. Străinii, nu doar evreii, erau „răi” în general, mai ales dacă nu erau creștini. În același timp, o parte din trăsăturile „evreului imaginar” nu sunt proprii doar culturii române, ci sunt întâlnite în cadrul mai larg al culturii central și est-europene.

Totuși, unele caracteristici, deși răspândite pretutindeni, capătă nuanțe specifice în spațiul românesc, mai ales din cauza condițiilor economice locale. O astfel de condiție era lipsa, în acest spațiu, în epoca modernă, a clasei de mijloc. Astfel, evreul-comerciant sau evreul-cămătar, cu toate că hulit pretutindeni, a avut o contribuție semnificativă la modernizarea multor state, în timp ce în România, unde eforturile de creare a clasei mijlocii au fost aproape inexistente, aceste îndeletniciri erau considerate exclusiv negative, iar „condițiile de clasă complicate au produs o ură populară violentă împotriva evreilor” (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2014, tra ducerea Ion Dur, Mircea Ivănescu p.61-62), ceea ce a fost hotărâtor pentru ca „evreii din aceste țări” (România și Polonia) să fie „puternici ca număr şi slabi în toate celelalte privinţe” (ibidem). Astfel, potențialul de agenți ai modernității al evreilor nu fost exploatat în interes economic, ci în scopul ascuțirii urii interetnice. Anume această imagine a evreului comerciant, deștept în sens peiorativ, adică viclean, a fost preluată de elita intelectuală, ne spune dl Oișteanu, pentru a da naștere unor „articole incendiare”, cum sunt cele ale lui Nicolae Iorga din ziarul său Neamul românesc, din care citează autorul:

„Evreii din România, mai ales cei din Moldova, trăiesc din comerț, din schimb, din înșelăciune în paguba altora și se feresc de orice muncă grea”. (p.170).

„Muncă grea” se considera, e de presupus, cea agricolă și, în pofida celor spuse de Iorga, dar și a ocupațiilor tradiționale ale evreului, Andrei Oișteanu include la portretul profesional al acestuia și pe cel de agricultor, mai ales pentru evreul din Maramureș și Bucovina, atunci când i s-a permis de către autorități această îndeletnicire. În general, se pare că evreul român s-a ocupat cu ceea ce i s-a permis, fiind constrâns de interdicțiile impuse lui (de a deține pământ, de exemplu) sau împins în nișele interzise creștinilor (camăta). Astfel, pe lângă imaginea bine-cunoscută a cămătarului și a comerciantului, evreul român putea fi și meșteșugar, cârciumar, căruțaș sau chiar agricultor, dar din portretul profesional (cel puțin, cel oferit se autor) lipsește cea a evreului medic, prin care acesta s-a bucurat de faimă prin alte părți (mai ales în societățile islamice;

„În Egipt exista un medic în fiecare oraș, ba chiar în fiecare sat din zonele locuite de evrei. Doctorii evreii erau foarte populari.” (Paul Johnson, O istorie a evreilor, Humanitas, 2015, p.234).

Pe lângă portretul profesional, cel fizic, intelectual, mitic și religios mai sunt vizate de către autor. Asocierea unei etnii cu o ocupație, mai ales când aceasta e determinată de factori externi obiectivi, nu e greu de înțeles (condamnabile sunt conotațiile negative care i se atribuie, prin intermediul ocupației, etniei); uimitor este însă că clișeele din suita trăsăturilor fizice și morale, ba chiar mitice, deși exagerat de deplasate, au supraviețuit până în prezent: „jidan împuțit”, „omul roșu”, „evreu viclean, hapsân și zgârcit”, ba chiar și credința că evreii ar avea coarne și coadă. Portretul religios, poate cel mai cunoscut și persistent dintre toate, este cel care încheie cartea, cuprinzând analiza tuturor legendelor populare și scrierilor apocrife ce se referă la deicid, iconocid, infanticid ritual. E de remarcat că, chiar și trăsăturile pozitive ale evreilor, atunci când sunt recunoscute, sunt neapărat convertite în ceva rău: inteligent, dar viclean, „e om bun, măcar că-i jidan”.

În spațiul românesc, ca și în alte părți de altfel, aceste clișee erau mai persistente mai ales în localitățile unde nu prea erau evrei, iar imaginația, neîngrădită de observații reale, avea frâu liber. Andrei Oișteanu pare să susțină că, în mare parte, în localitățile unde erau mai mulți evrei, românii trăiau, în linii mari, în bună pace cu ei și erau mai mult sau mai puțin toleranți. Încă de la începutul cărții, se arată contrariat de referirile la antisemitismul românilor a unor autori precum Paul Johnson sau Hannah Arendt, care i-au taxat destul de aspru pe români (filozoful Hannah Arendt a scris că România este cea mai antisemită țară de până la al doilea război mondial, iar istoricul Paul Johnson scria că românii au fost cei mai mari ucigași de evrei, după germani si austrieci). Dl Oișteanu consideră că formulările respective „sunt nu numai neadevărate, ci, în primul rând, și neadecvate” (p.20). Sunt de acord cu ultima parte și cu faptul că „nu putem întocmi clasamente internaționale la antisemitism, așa cum o facem la atletism” (p.20), totuși recunosc că nu am verificat sursele care să mă convingă că aceste formulări sunt „neadevărate”. Reluarea, în câteva rânduri, a observației istoricului Elisabeth Revel-Neher, precum că în iconografia bizantină, spre deosebire de cea catolică, evreul nu este prezentat cu trăsături fizionomice negative, precum și remarca că „în partea creștin-ortodoxă a continentului nu prea sunt atestate învinuiri privind profanarea anafurei” (p.456), evident nu îi absolvă pe est-europeni de crimele reale, chiar dacă faptul în sine e îmbucurător.

Cartea Imaginea evreului în cultura română însă nu este una de istorie, care să ateste faptele, ci una de imagologie, care să construiască un portret-robot, fie el real sau imaginar, al evreului, așa cum este acesta văzut în cultura română. De ce este important acest lucru voi spune în continuare, dar un lucru care cred că trebuie punctat este că învățăm despre tragicele experiențe ale evreilor nu pentru ca să-i îndrăgim, și nu acesta este scopul cărții de față, căci: „evreii nu doresc să fie iubiți ca etnie; vor doar să nu fie urâți. Opusul antisemitismului nu este filosemitismul, ci lipsa antisemitismului” (p.582, nota 863).

Dacă e să revin la importanța cărții, argumentele pe care le-aș aduce ar putea servi și drept concluzii ale scurtei mele analize.

Prima lecție pe care trebuie s-o învățăm din această carte este cea pe care am sugerat-o deja, anume că cuvântul ucide.Dacă e să coroborăm cartea dlui Oișteanu cu cărți de istorie a evreilor (în cazul meu, cu O istorie a evreilor, de PaulJohnson), înțelegem că persecuția verbală se transformă, mai devreme sau mai târziu, în violență fizică. Așadar, nu este lipsit de sens să căutăm cauzele unei tragedii istorice în imaginea, reală sau imaginară, a victimelor. Cu atât mai mult are sens, dacă nu ar fi chiar imperativ, să luăm aminte la genul de ficțiuni, expresii și clișee, inoculate sau liber asumate, din care se poate naște o tragedie.

În continuarea acestui gând vine un altul, pe care îl păstram pentru o ocazie ce nu s-a mai ivit. Planificam să elaborez conceptul de creativitate nocivă într-un articol aparte, căruia cartea de față i-ar fi servit drept argument, dar îmi pare important să spun acum că evreii sunt cea mai evidentă victimă a acesteia, a creativității toxice, născută inițial din stereotipuri, superstiții și îndoctrinare și menținută, din păcate, până în prezent, dintr-o strâmbă înțelegere a libertății de exprimare. Căci ce altceva decât pură ficțiune (toxică) este acea imagine a evreului ce nu corespunde realității, dar a fost cea mai persistentă și mai cauzatoare de violențe: că ar fi viclean, înșelător, urât mirositor, că ar bea sânge de copil creștin sau chiar că ar avea coarne și coadă…? Trebuie menționat aici faptul că cele mai neverosimile imagini ale evreului, însoțite de cele mai aprige animozități, au supraviețuit anume în regiunile unde fie nu existau comunități evreiești, fie evreii erau în număr extrem de redus. Singură această remarcă, pe care autorul o subliniază în repetate rânduri, ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Căci ea nu spune mai nimic despre evrei, dar spune foarte multe despre cei care cad pradă clișeelor și propagandei. Lecția pe care ar trebui s-o învățăm de aici, foarte actuală de altfel, este atât despre responsabilitatea pentru informația pe care o distribuim, cât și despre limitele morale ale creativității.

Dar unul dintre cele mai importante motive pentru care ar trebui să citim o carte despre imaginea evreului (într-o cultură sau alta) este acela de a nu mai avea iluzia și, totodată, justificarea unei crime prin factori ce țin exclusiv de decizii politice. Politicul are deseori tendința de a profita de demonii care mocnesc deja în gloată și are, negreșit, capacitatea de a-i asmuți, de a-i declanșa, mai puțin de a-i genera. Hannah Arendt, în Originile totalitarismului, ne amintește despre acest lucru important:

„Această vânare încărcată de patimă a „evreului în general”, a „evreului de pretutindeni şi de nicăieri” nu poate fi înţeleasă dacă privim istoria antisemitismului ca pe o entitate în sine, ca pe o simplă mişcare politică. Factorii sociali, de care nu se ţine seama de obicei în istoria politică sau economică, ascunşi sub suprafaţa evenimentelor, niciodată percepuţi de către istoric şi înregistraţi doar de forţa mai pătrunzătoare şi mai pasionată a poeţilor sau romancierilor (oameni pe care societatea îi împinsese în singurătatea disperată a acelei apologia pro vita sua), au schimbat cursul pe care simplul antisemitism politic l-ar fi luat dacă ar fi fost lăsat în voia sa şi care s-ar fi putut concretiza în legislaţie antievreiască şi chiar în expulzare în masă, dar nu într-o exterminare totală” (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2014, traducerea Ion Dur, Mircea Ivănescu p.164).

Iar Andrei Oișteanu, în Imaginea evreului în cultura română, ne amintește că:

„Antisemitismul politic (activ și conștient) a exploatat toate clișeele antisemitismului popular (pasiv și latent)”. (p.169)„Dacă clișeele vehiculate de antisemitismul intelectual ar fi fost complet noi și artificiale, s-ar fi produs un proces de „respingere a grefei””. (p.172)

Totuși, cea mai mare iluzie cu care ne-am putea înșela este aceea că suntem vindecați de erorile pe care le-am înfăptuit în trecut. Prin exemple de articole destul de recente din presă, Andrei Oișteanu ne dovedește contrariul, discursul antisemit a supraviețuit și adună în continuare adepți: „sunt îngrijorătoare tocmai supraviețuirea în imaginarul colectiv a acestor clișee, rezistența lor la erodare, faptul

că genul acesta de discurs mai atrage astăzi milioane de voturi”. (p.441)

Un exemplu în derulare este discursul recent al lui Putin despre „autopurificarea” poporului rus, discurs care nu a rămas fără aplauze.

Sunt departe de a epuiza toate motivele pentru care ar trebui să citim cartea Imaginea evreului în cultura română sau de a enumera concluziile care decurg din ea, totuși consider că cele menționate sunt suficiente pentru a-i acorda atenția pe care o merită.

Imaginea evreului în cultura română de Andrei Oișteanu