„Unii cred ziua, alții cred noaptea” de Suzan Mehmet

„Cu acest volum, scriitorul a ajuns la maturitate” nu e doar o expresie seacă, dar și una limitativă. Prin acest verdict nemilos, autorul este țintuit într-o etapă a creației, cu toate că orizontul său literar e poate încă nevăzut. Ca și în cărțile sale de eseistică, precum în romanele Vortex și Sophia, Suzan Mehmet este în Unii cred ziua, alții cred noaptea muncită de aceleași taine ontologice, numai că maniera de a le da târcoale este alta și surprinzătoare.

Mulții ani lucrați ca jurnalist de investigații favorizează, în acest nou roman, o abordare diferită a problematicii existențialiste. Față de lucrările precedente, Unii cred ziua… se distinge prin ritm alert, inspirat din romanele polițiste, stranietatea subiectului și exprimare.

Scriitor de succes, relaxat și recent premiat, Joaquin Johannson întâlnește pe plaja din apropierea unui sătuc pescăresc thailandez o femeie a cărei volatilitate îl va urmări într-o poveste enigmatică și incredibilă (da, de necrezut). Intrigat de primirea unor mesaje neînțelese, Joaquin va fi din ce în ce mai legat de bilețelele cerate, ca și de amprenta olfactivă lăsată de parfumul Portrait of a lady, într-o nebănuită călătorie care-i va imprima o altă filosofie a vieții, una pentru care deznodământul e cel mai neimportant, și va accepta antrenarea într-un joc, așa cum intuiește, „mai curând ciudat decât misterios”. Însăși întâlnirea cu Chenoa previne, prin prezentarea spectrală a frumoasei femei, asupra ascunzișurilor viitoare:

Chenoa e o femeie eterică, iluzorie ca un concept. Este și nu este, apare și-n secunda următoare imaginea se voalează subit, vorbește apăsat, cu inflexiuni colorate, iar apoi, de undeva din adâncul ființei, vocea ei se metamorfozează într-o șoaptă abia pâlpâită. O simți, n-o auzi.

Joaquin susține cu dezinvoltură opiniile sale despre viață: ca unelte de autocunoaștere, introspecțiile (uneori vătămătoare) te extrag din carcasa îngustă a simțurilor, iar cinismul ajută la eliberarea de emoțiile care-ți sunt induse, anulând iluziile. Selectându-ți nevoile (multe frivole), desprins în mare măsură de dependențe, ești liber să-ți proiectezi traiectoria și să devii o replică a demiurgului. Și în aceste gânduri, și în discuțiile cu Chenoa, incidența unor termeni ca halucinant, ireal, ciudat, neverosimil sau ambiguu este ridicată.

Autonomia aceasta râvnită nu e însă ispita egocentrismului, este mai curând un proces de depersonalizare grație căruia te poți dărui plenar suflului lumii, iar acest gând se poate împlini doar prin forța suportului volitiv: dacă îți dorești ceva cu toată ființa, magia chiar funcționează.

Un destin dirijat va face ca cei doi să se revadă întâi la Glastonbury, la un festival, apoi în paradisul insular al Madeirei, unde Chenoa îi va face scriitorului o propunere aparte: să redacteze o carte cu povestea pe care i-o va spune și să cedeze necondiționat drepturile de autor. Vaporoasa femeie îi destăinuie că, atunci când a împlinit vârsta majoratului, a primit o neașteptată moștenire, condițiile pentru a intra în posesia acesteia fiind două: să-și schimbe numele de familie și să publice într-un volum tot ce i s-a întâmplat în urma unor vise premonitorii și mai ales a primirii unor misterioase bilețele ciudate. Halucinogen al spiritului, Chenoa relatează un șir de pățanii ritualice, fapte sub semnul unui înșelător hazard. Printr-un itinerar al privațiunilor, o buclă inițiatică, va trăi dezvăluiri diferite și fals disparate în colțuri ezoterice ale planetei. Dar toate acestea vor începe treptat să se închege și s-o aducă, la fel ca un anafor întors, în pragul convulsiei dintre materie și spirit, prin portaluri ca zemurile abisale din ayahuasca, în Peru, ori supliciul tăcerii prelungite, în India. Transele inteligentei Chenoa îi aduc revelații nebănuite: realitatea e un construct, lumea noastră e cea a iluziei perfecte, orice se întâmplă în viața asta este în regulă așa cum este – o resemnare folositoare. Detașat de toate, despuiat de prejudecăți, te vei bucura extrasenzorial de privilegiul lucidității, căci suntem doar energie și informație, iar viața nu este decât o proiecție a mentalului. Privațiunile care pot provoca empatia universală (prin libertatea deplină de a trăi orice) nu înseamnă alienare. Visul – înțeles ca aspirație – individualizează, aderarea la idealurile altora alterează, iar cuvântul cheie este „asumare”: se spune că în viață este la fel de important să știi să proiectezi un vis care ți se potrivește, dar și să renunți la unul cu care nu ai nimic în comun (Joaquin); Cum să renunţi la un vis care nu-ţi este propriu: Scot din el toate emoțiile, de orice fel, una după cealaltă, le diluez și le îngheț într-o formă suportabilă(Joaquin); Până la urmă, e înțelept și să știi să renunți la un vis care nu este al tău (binefăcătorul misterios). Pe de altă parte, narațiunea e organizată de o multitudine de vise (registrul oniric) care îi conferă progresiv coerență și fac din subiectul romanului unul implauzibil, dar nu imposibil, făcând povestea absurdă și totodată încântătoare:

Ceea ce este extraordinar în această întâmplare nemaipomenită e faptul că toți am învățat ceva prețios. Un vis care-ți aparține merită slujit, cu toată ființa, dincolo de viață și de credințele ei, ba chiar și dincolo de moarte. Pentru că totdeauna există posibilitatea ca el să devină real. Cred că toți tânjim după un vis al nostru, și numai al nostru, și toți trăim sau murim câte un pic pentru el. Îl creștem sau îl abandonăm, ne gândim la el sau îl facem pierdut… Dar, până la urmă, asta chiar este un fel de relație. Important este să găsim un mod în care s-o onorăm, conchide Joaquin Johannson.

Înalt calificată în psihologie, Suzan Mehmet are harul de a-și expune concepțiile într-o manieră care le scutește de insipid și le face, prin narațiune fluentă, accesibile cititorului. Naratorul subiectiv istorisește cu talent, la modul economic, imprevizibilul situațiilor, evitând și tonul sentențios, și descrierile ample, încredințat că atunci când un gând obsesiv devine realitate, senzația derizoriului este extrem de puternică. Preocupată serios și de filosofie, autoarea sugerează o soluție maieutică pentru găsirea drumului/visului:

Meditația m-a mai liniștit, oarecum, dar ceea ce mi se pare interesant este că am adormit, la un moment dat, și-am visat o femeie bătrână, dar foarte frumoasă, cu niște ochi de un albastru intens, îmbrăcată complet în alb, și cu picioarele goale. Umbla pe o stradă plină de praf și de pietre mărunte, și nu spunea decât atât, întruna: Nu căuta ce nu vezi, schimbă întrebările.

De părere că furia poate fi rezervorul înțelepciunii de a te împăca cu trecutul și al limpezimii de a te bucura de alegerile personale, Suzan Mehmet caută în Unii cred ziua, alții cred noaptea întrebări viitoare și potrivite.