Un pas înapoi

Romanul Downshifting de Alexandru Done, care a luat premiul pentru debut al Editurii Polirom, în anul 2017, propune o lectură revigorantă. Scrisă într-un stil alert, povestea te poartă printr-o lume cunoscută, în mare măsură, tuturor celor care au o viață urbană activă într-un oraș cum este Bucureștiul zilelor noastre. Este nevoie de puțină răbdare ca să treci de primul capitol, care creează impresia unei relatări de viață aproape banale sau, oricum, destul de familiară multora, în care personajul principal, Mihai Marinescu (numele acesta neutru pare ales special parcă pentru a spune că istoria i se poate întâmpla oricui sau că nu e o carte autobiografică), relatează cum a divorțat de o femeie insipidă, că în timpul procesului s-a îndrăgostit de avocată, că avea un job de copywriter care îi crea probleme de identitate și că nefiind înțeles nici de iubita vieții lui, – pe care o descoperise ca „un extraordinar catalizator de energie, un roller coaster al emoțiilor”, de care se atașase în așa măsură încât nimic nu ar fi putut să le „distrugă mitologia de cuplu” – , nici de viitorii socri și nici de șefii care au ales să-l avanseze pe un coleg parvenit incapabil, în defavoarea lui, care era strălucit, dedicat firmei și agreat de colegi, a hotărât să demisioneze și să se facă șofer de taxi, creând un adevărat val de indignare printre prieteni. Și pentru ca drama să aibă toate ingredientele, logodnica l-a părăsit, lăsându-l cu inima frântă și cu datorii la bancă.

Întâmplări, cum ar fi faptul că, în prima fază, Mihai închiriază o garsonieră în care proprietarul i-a spus că ar fi locuit, pentru o vreme, Mircea Eliade, al cărui fan number one era, culmea!, Mihai; apoi, că tatăl Biancăi, logodnica lui, „ilustrul filozof, eroul literelor, Cavalerul în grad de comandor, cetățeanul de onoare”, avea o fotografie din vremea în care mersese la Chicago ca tânăr bursier, în care apărea alături de Eliade și de un țigan îmbrăcat într-un costum Elvis Presley, pe care își pierduse orice speranță că o să-l reîntâlnească vreodată; și apoi, că unul dintre clienții lui de taxi, Fane Pungă, un țigan jenant de bogat, trecut prin experiențe mistice, îi schimbă destinul lui Andrei, prietenul și colegul lui Mihai, care ani la rând a visat să picteze biserici și acum a ajuns să realizeze capela lui sixtină pe pereții palatului acestui țigan fabulos, în Buzescu, și care, să te ții bine!, avea o poză în care el apărea alături de Maestru și de un tânăr care l-a adunat de pe străzi, și pe care îl caută de 30 de ani, evident, ca să-l răsplătească pentru un bine ce nu poate fi închipuit, căci a fost săvârșit complet dezinteresat – toate acestea sunt spuse într-un ritm alert, și care înaintează într-un crescendo care, mai întâi, îți pune răbdarea la încercare, pentru ca ulterior să ți-o răplătească boierește cu ingrediente dintre cele mai neașteptate.

Dacă nu ar fi, pur și simplu, doar urmarea bucuriei gestului creator al lui Alexandru Done, romanul acesta ar putea să fie o frescă a vremurilor pe care le trăim, o descriere deșteaptă și relaxată a unei realități cu multe nuanțe ridicole. Autorului nu-i scapă nimic din ceea ce românul de astăzi poate să întâlnească, de la normalitate la grotesc, de la incredibil la comic: meserii noi aproape de neînțeles chiar și pentru intelectuali rasați, femei bogate care se amestecă printre cei care adoptă o viață aparent marginală – șofer de taxi, portar de bloc, energetician dezaxat, proxenet mascat în patron de cafenea, țigani etc. – , parveniți, politicieni corupți, ezoterism, emisiuni tv care-i țin hipnotizați pe oameni, ședințe de spiritism, povești de dragoste, duplicitate, visul câștigului la loto, amânări, suferință, criză financiară, dedesubturi ale unor povești de succes, ambiții, downshifting. Sătul de viața proprie, Mihai face deci un pas înapoi pentru a încerca ceva mai simplu, mai fără termene limită, fără ședințe, fără stres, pentru ca apoi să o ia de la capăt cu forțe proaspete și cu noi idei.

Pentru un scriitor care se află la debut, este remarcabilă capacitatea lui Alexandru Done de a descrie anumite stări sau secvențe, cum ar fi aceea, greu de egalat, în care Mihai își negociază costul pentru un text pe care Titi Bușan, directorul unei edituri, urma să-l scrie despre cartea care urma să-i fie publicată. Citind-o, mi-am amintit că atunci când urmăream filmul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost, mă întrebam de ce au râs francezii cu atâta poftă, ce li s-o fi părut atât de hazliu. Abia când s-a terminat filmul am început și eu să râd pentru că am înțeles! Francezii (sau, în sfârșit, oricine nu a trăit în Vaslui o vreme și care a văzut filmul cu siguranță s-a distrat copios vâzându-l) au crezut că Porumboiu a închipuit el, cu talentul lui, o poveste suprarealistă într-un decor cenușiu-grotesc din orașul Vaslui. Dar nu, lucrurile stau complet altfel. Talentul lui Porumboiu vine tocmai din faptul că nu a imaginat nimic, ci a reușit să reproducă bucăți din realitatea grosieră a vieții din Vaslui, o realitate pe care imaginația unui scenarist n-ar fi îngăduit-o pentru că nu ar fi fost credibilă.

Cu siguranță că Alexandru Done nu și-a propus să pună lupa asupra unor cazuri reprezentative pentru societatea contemporană ca să evidențieze impostura. Dar chiar și așa, episodul negocierii tocmai despre asta vorbește. Directorul își vinde cuvintele în funcție de impactul pe care autorul ar vrea să o aibă cartea. Astfel, un cuvânt superlativ ar costa 15 euro, unul apreciativ, 10, iar unul neutru pozitiv, 5 euro. Se stabilesc cu precizie numărul de pagini și calitatea aprecierilor, iar negocierile îi duc pe cei doi, de la nivelul la care fiecare încearcă să se țină tare pe poziție considerându-se, din diverse motive, mai puternic, fie pentru că autorul nu ar avea mare lucru de pierdut, fie pentru că directorul crede că-l are la mână pe cel care ar vrea să devină un scriitor celebru; la nivelul la care fiecare cedează, se enervează, se umilește, răbufnește, amenință, se milogește, își dezvăluie aspecte din viețile lor meschine, pentru ca apoi să se scuture și să încerce să-și recapete cumva demnitatea. Într-un final, cei doi bat palma, epuizați, dar bucuroși că au ajuns la o înțelegere și că a ieșit o afacere profitabilă pentru amândoi.

În aceeaşi linie se situează și cazul unui artist contemporan, Kapak, care înregistrează un succes răsunător cu o expoziție de perii de WC și totuși este de o ignoranță înduioșătoare, care nu a înțeles nimic din ce i s-a povestit despre Mircea Eliade – ba chiar își exprimă indignarea că ar exista vreo utilitate în cunoașterea unor asemenea chestii făcând un graffiti pe blocul lui Mihai: WHO THE FK IS ELIADE? KAPAK.

Detaliile poveștii sunt îmbinate într-o pastă literară densă, inteligentă și încărcată de umor. Aș vrea să cred că anii scriși pe spatele celor două fotografii în care apăreau Eliade, filozoful și țiganul, 1980 pe una și 1963 pe cealaltă, a fost intenționată așa cum Evgheni Vodolazkin a lăsat, în romanul Laur, să apară un PET într-o pădure din secolul al XV-lea. Tocmai aceste lucruri dau greutate cărții: comicul, licențele, împreunările de cuvinte atât de inspirat găsite, felul în care curge povestea. Nervul ritmului este și el un element care contribuie la succesul specific romanelor care țin cititorul într-o stare febrilă, pentru ca totul să se termine cu bine, ca în filmele de la Holywood. Și ca în romanul lui Done, care după ce i-ai parcurs paginile, îți dă o senzație de bucurie.

copertaFata „Downshifting” de Alexandru Done