„Hoțul de cărți” de Markus Zusak

Dacă nu aș fi văzut o parte din ecranizarea acestei cărți, probabil că nu aș fi citit-o prea curând. Nu se afla în planurile mele imediate de lectură. Însă am adormit în timpul filmului și senzația de poveste neterminată, alături de curiozitatea inerentă, m-a determinat să împrumut cartea din biblioteca fiicei mele mai mari și, evident, să o citesc. Cumpăna dintre ani m-a surprins cu această carte pe noptieră, deși aș fi putut alege ceva mai vesel, mai optimist, mai puțin sumbru, în orice caz. Dar nu puteam lăsa deoparte povestea hoțului de cărți. Mai cu seamă că naratorul era unul pe care nimeni nu l-ar putea ignora. Când Moartea povestește, oamenii devin fără să vrea mai atenți și nu pot rămâne impasibili. M-a atras și pe mine în mrejele poveștii pe care dorea să o dezvăluie de-a lungul a peste 500 de pagini: Al Doilea Război Mondial. Germania nazistă. Și o altă față a lucrurilor. Una mai umană decât te-ai aștepta să găsești în leagănul ororilor naziste.

Aș putea să vă dau amănunte pentru că nu aș spulbera farmecul cărții. Naratoarea însăși o face încă de la bun început, fără teama că indiciile pe care ni le oferă ar putea face inutilă relatarea ulterioară. Nu e nicio surpriză în a dezvălui că o persoană va muri. Până la urmă, tuturor ne e rezervat același punct terminus, oricum ar arăta el în realitate. Ceea ce contează sunt urmele pe care le sapă fiecare în sufletele celorlalți, poveștile pe care fiecare le plăsmuiește din propriile respirații, din propriile cuvinte. Povestea lui Liesel Meminger este tristă (în contextul celui de-al doilea război mondial mă îndoiesc că ar fi putut exista povești pe deplin fericite), plină de emoții, de iubire, dar mai ales de curaj. Un curaj nebun de-a înfrunta nebuniile istoriei, acele evenimente care, trăite efectiv, îmbină tragismul momentului cu paleta de culori a vieții. Și care, după ani și ani, se îmbracă în nuanțele cenușii ale privitului în urmă.

Liesel e o copilă, dar morții nu-i pasă când vine și îi ia frățiorul de 6 ani în timpul călătoriei care o va despărți pentru totdeauna de mama sa naturală. Așa sunt vremurile, cuvinte bizare înfierează destine, alte cuvinte atrag pedepse crunte, în vreme ce altele îți asigură aparența unui trai liniștit chiar dacă te zbați într-o sărăcie cu iz umed și ești nevoit să înghiți zi de zi o execrabilă supă de mazăre. Moartea bântuie întreaga Europă și ia cu ea mii, sute de mii, milioane de suflete. Și e uimitoare pofta de viață care își trage seva dintr-un măr mușcat aruncat cu dispreț în praful drumului sau din acordurile îndrăznețe ale unui acordeon ce a pecetluit cu ani în urmă o promisiune solemnă. Mai sunt și cărțile, unele dintre ele sortite focului, altele sortite să doarmă în spațiul rece și întunecos al bibliotecii unei femei pe care tot moartea a făcut-o să se izoleze de lume.

Liesel pătrunde în lumea incitantă a cărților într-o împrejurare tragică – după îngroparea frățiorului ei într-un oraș fără nume de pe traseul trenului care o purta către familia sa adoptivă, fata zărește o carte în zăpadă, o carte ce căzuse din buzunarul unuia dintre gropari. O carte care ar putea părea nepotrivită pentru o fetiță de 10 ani – „Manualul groparului”, dar, dintr-un anumit punct de vedere, sugestivă pentru anii ce aveau să vină. Când a ajuns la familia adoptivă, Liesel nici nu știa să citească. Deprinderea acestui meșteșug o va apropia de Papa și va crea între ei o legătură mai puternică decât aceea pe care sângele o poate înfăptui. Nu doar cititul, desigur, multe alte aspecte coroborează la solidificarea relației lor. Iar vremurile grele pe care le trăiesc nu fac decât să îi apropie și mai mult. Chiar și Rosa cea cu gura mare și slobodă, mama adoptivă, care nu o scoate pe fată din Saumensch (expresie jignitoare care îmi răsună și acum în minte), se dovedește a fi, în fond, o femeie cu suflet mare, oricât de colțuroasă ar părea la prima vedere.

În sufletul lui Liesel își fac treptat loc și alte persoane – Rudy, băiatul cu părul de culoarea lămâilor, tovarășul ei de fotbal, de pungășii și suferință, evreul Max Vandenburg pe care Hans Hubermann (papa) îl adăpostește o vreme în pivniță, soția primarului, proprietara bibliotecii pe care o pomeneam ceva mai sus sau Frau Holtzapfel, vecina arțăgoasă căreia îi citește din cărțile ei în schimbul rației de cafea. V-am spus atâtea și nu am mai pomenit nimic de cărțile care îi conferă lui Liesel eticheta de „hoț de cărți”. Aspect în jurul căruia ar trebui să se învârtă întreaga acțiune. Într-un fel, așa și este, cărțile sunt cele care au unul dintre rolurile principale, nu doar pentru satisfacția pe care i-o oferă fetei, ci mai ales prin prisma relațiilor care se nasc în jurul lor. Liesel fură cărți din biblioteca soției primarului, Liesel îi citește lui Max atunci când boala ar vrea să îl trimită în ghearele morții, Liesel le citește vecinilor adunați în adăpost în timpul raidurilor aeriene, Liesel citește și iar citește, povești cuprinse între coperți frumoase, sfidând parcă vremurile cumplite.

Discutam cu fiica mea despre carte. Ea nu a citit-o încă și era curioasă ce se întâmplă (văzuse și ea o parte din film). I-am spus că este o carte tristă, dar frumoasă și atunci ea m-a întrebat dacă se termină trist. M-a mai întrebat dacă a murit Max și apoi dacă a murit și fata. I-am răspuns, fără să deconspir finalul cărții și fără să mint că, până la urmă, toți mor, dar când și cum, nu îi pot spune. Că mor în război sau mai târziu, după un număr de ani, prea puțin contează. Ceea ce contează sunt poveștile fiecăruia dintre ei. Și acele povești nu ar putea fi spuse fără acele cuvinte pe care Liesel se luptă mai întâi să le deslușească pentru ca mai apoi să le poată împărtăși și altora. Nu neg că este un roman cu o importantă miză comercială, dovadă fiind popularitatea de care se bucură, potențialul lacrimogen, fluiditatea narațiunii și ușurința cu care poate fi citit. Însă, lăsând la o parte acestea, am reușit să privesc în profunzime și am descoperit astfel o ingenioasă construcție literară, care explorează teme dificile și sensibile ale umanității.

Editura: RAO