Când codul onoarei și regulile se anulează reciproc

Tudor Lucanu îmi povestea în interviul luat înainte de premieră despre muzica spectacolului și despre mișcarea scenică. Și am fost atentă la ambele, în timp ce actorii dădeau viață personajelor pe scena Teatrului Excelsior din București. Pentru că la o piesă care are ca subiect drama din „Împăratul muștelor” și muzica și mișcarea scenică pot ridica piesa, sau, din contra să o „termine” iremediabil.

183965-imparatul-mustelor

Nu reiau subiectul cărții, chiar dacă n-ați citit-o veți înțelege dramatizarea (care, apropo, nu urmărește să fie fidelă întrutotul firului narativ al lui Golding). Și cu atât mai mult în cheia regizorală a lui Tudor Lucanu. Regizor tânăr, pare că n-a uitat cum e să fii adolescent și să-ți dorești să fii rebel cu orice preț, cum n-a uitat și ce nebunii sunt specifice vârstei, nebunii care, rememorate, dau fiori. Cert e că cei zece puști naufragiați pe o insulă pustie și împărțiți ad-hoc în două tabere par să se orienteze rapid în hățișul vegetației luxuriante și să găsească măsuri ad-hoc de supraviețuire. Cei fideli lui Ralph vor pune preț pe reguli, cei din jurul lui Jack vor pune preț pe un cod al onoarei inventat la fața locului și născut dintr-o nevoie acută de a trăi libertatea nemărginită de nicio regulă.

Trama este excelent pusă în valoare prin intermediul mișcării scenice coordonată de Ștefan Lupu. Îi știam potențialul creativ regăsit în alte montări teatrale, nu mă așteptam să mă impresioneze neapărat, chiar dacă Tudor a pledat de-a lungul interviului pentru talentul lui foarte mult. Dar eu sunt mai sceptică din fire și chiar eram decisă să zic și ceva de rău, numai că se pare că nu prea m-au lăsat, nici Ștefan Lupu, nici actorii, cu atât mai puțin actorii! Fidelii lui Jack în viața de dinainte de naufragiu făceau parte din corul școlii și din echipa de rugby – mda, ce să zic, excelentă alegere din punctul de vedere al construcției textului în sine. Și corul și echipa de rugby sunt două grupuri sociale care funcționează după niște reguli stricte și activează în baza unui acord comun între membrii acestora. Pare ciudat să poți face parte și din corul școlii și din echipa de rugby, în același timp, pentru că ambele asigură satisfacerea unor nevoi personale care par că se bat cap în cap, ba uneori se și pot anula reciproc. Și de aici și cheia conflictului în piesă: cine va câștiga: regula, binele și frumosul cultivate atent și exersate prin intermediul activității corale sau instinctul de apărare și nevoia de a sacrifica orice doar pentru o clipă de libertate ce par că sunt specifice celor care joacă rugby? Numai că aici antiteza e dusă în planuri profunde, pentru că cine cunoaște jocul de rugby știe și ce cod al onoarei și sportivităţii îi ghidează pe acești sportivi. Și au fost cel puțin trei momente în spectacol când Ștefan Lupu pare că a adus un fel de omagiu celor care joacă acest sport, prin mișcările care aducea aminte de ritualul haka, ritual cu care începe obligatoriu orice meci al echipei Noii Zeelande (mi-au revenit în minte fulgerător funeraliile unui mare, mare jucător de rugby al acestei echipei, dar și în general, pe numele lui Jonah Lomu – găsiți filmarea pe Internet). E drept, eu le-aș fi vrut mai bine evidențiate, dar asta nu înseamnă că actorii n-au fost minunați!

Revenind la ideea lui Tudot Lucanu din interviu – distribuția este primul act artistic al unui regizor – ei bine, da, fiecare actor a știut să dea naștere unui personaj credibil și real. Ralph a fost așa cum trebuie, un amestec aproape ciudat de fermitate, bun-simț, tărie și curaj. Piggy mi-a adus aminte foarte mult de „Conjurația imbecililor” și obsesia lui pentru regulă și lupta continuă pentru respectarea acesteia au fost excelent redate pe scenă de unul dintre cei mai maturi actori din distribuție (dar vă asigur că nu-i veți ghici vârsta reală nicio clipă, atât de bine și-a intrat în personaj). Cât despre Jack, o da, treptata lui întoarcere la instinct și sălbăticirea care seamănă foarte bine cu o nebunie ce pare că ajunge să-l posede treptat, fac din el unul din personajele centrale ale piesei. Și nu doar pentru că așa scrie în carte, pentru că el trebuie să se opună în permanență lui Ralph, ci pentru că așa i-a și reușit: să domine scena la momentul potrivit și să se manifeste ca un lider totalitar în relațiile cu ceilalți.

26734477_1865436923497652_1067706225522040230_n

Veți regăsi în scenă cam toate tipologiile adolescentine, de la timidul care pare că nu va fi auzit niciodată și până la liderul charismatic care este Ralph, și nu Jack, pentru că de ultimul ajung să se sperie inclusiv fidelii lui susținători. Și aici este meritul în totalitate al regizorului, care a știut să lucreze cu tinerețea lor, cu avântul și dorința lor de afirmare, le-a dat roluri pe măsură și i-a învățat să se dezlănțuie la momentul potrivit.

Muzica nu e muzică, e o adevărată instalație sonoră realizată sub atenta coordonare a lui Petre Ancuța de Loredana Cosovanu și Mircea Alexandru Băluță. Muzica e din decor, e parte din viața puștilor, e parte din ritmul lor interior. Auzi frica, auzi nevoia de a supune natura, auzi freamătul ăla interior atât de specific adolescenților, auzi sângele clocotind în vene, auzi puștii pe dinăuntrul lor. Abia după aceea auzi natura și zgomotele ei. Și nu e puțin lucru să construiești un univers sonor plecând din interior spre exterior. Dar pare că lui Ancuța îi iese să facă drumul invers și îi cam place să țină spectatorii suspendați undeva între aici și acolo preț de câteva clipe.

Una peste alta, noua premieră a Teatrului Excelsior, e un spectacol închegat, cu personalitate, care va crește de la o reprezentație la alta. Și ar fi de dorit ca la fiecare nouă ieșire la rampă mai bine de trei sferturi din sală să fie plină de tineri, căci e spectacolul lor, al tinereții dezlănțuite.

ÎMPĂRATUL MUȘTELOR

după romanul lui William Golding

Adaptarea: Nigel Williams

Traducerea: Ozana Oancea

Distribuția:

Ralph – Ştefan Iancu

Jack – Vlad Ionuț Popescu

Piggy – Mihai Mitrea

Roger – Stefan Mihai

Simon – Alex Popa

Sam – Dan Pughineanu

Eric – Andrei Bibire