„Un fel de jurnal (1973 – 1981)” de Matei Călinescu

Despre jurnalul ținut în perioada 1973 – 1981, Matei Călinescu scrie, în Un altfel de jurnal:

„… Un fel de jurnal, o carte puțin citită, greu de citit, poate chiar ilizibilă, în ciuda clarității stilului. Ea va deveni, cred, mai lizibilă când vă apărea – dacă va apărea – acest text postum, Un altfel de jurnal, pe aceeași temă esențială a pierderii timpului, de data asta nu în fața unui viitor incert, incalculabil, cu primejdii și promisiuni, cu așteptări definite și indefinite, obiect de reverii avuabile și inavuabile, ci în fața dispariției timpului”,

aceasta fiind cea mai scurtă și exactă descriere a jurnalului, dacă am ignora partea cu „greu de citit” și „ilizibilă”, care îmi pare ușor exagerată, dar explicabilă, totuși, în sensul unor clarificări care vin în Un altfel de jurnal, dar fără de care Un fel de jurnal rămâne la fel de atrăgător, inteligibil și de o coerență independentă, susținută de „claritatea stilului”. Vorbind despre coerență mă refer la aceea a spiritului creator din spatele variatelor teme care, încadrându-se perfect celei de bază, a pierderii timpului, se ramifică în timp (amintiri din trecut, viața din prezent și proiecte de viitor) și în spațiu (gânduri despre România, adaptarea la viața americană și călătorii în Europa), dar sunt ținute laolaltă de cursul vieții unui intelectual care, prin acest jurnal, o imortalizează.

Merită, însă, menționat faptul că viața activă este dezlocuită de cea spirituală, în economia cărții, astfel încât jurnalul se transformă într-o meditație mai mult sau mai puțin filozofică ce ne face să ne întrebăm, în sensul invers celui în care o face autorul însuși („Mă întreb dacă o carte de filosofie, să zicem Lumea ca voință și reprezentare, n-ar fi devenit un fascinant jurnal în cazul când Schopenhauer ar fi inserat pur și simplu datele la care a scris fiecare din pasajele care o compun”), dacă, în cazul în care am elimina datele de la începutul fiecărui text, nu am obține o fascinantă carte de reflecții asupra timpului, comunismului, disidenței, exilului… În orice caz, nu l-am putea vedea ca pe un roman autobiografic, poate din cauza pauzelor lungi între diferite evenimente însemnate în jurnal, goluri pe care autorul nu simte nevoia să le completeze și care crează rupturi în relatarea mersului vieții, dar care nu întrerup defel senzația de continuitate a gândurilor sale, pe care cititorul o reconstituie din reluarea, chiar dacă sporadică, a temelor, într-o nouă perspectivă și relevanță.

Început la trei luni după autoexilarea autorului în SUA, jurnalul exprimă necesitatea mărturisită de a pierde timpul într-un mod care este, totodată, o consolare pentru această pierdere. Necesitatea de a scrie gânduri, de a-i încredința foii amintiri, de a scrie, a scrie orice, a umple pagini goale, izvorâtă poate din încercarea de adaptare la exil, este, totodată, o tentativă de inversare a căutării proustiene a timpului, pentru a găsi netimpul:

„Pierzând timpul, câștigi oare netimpul (un fel de eternitate)? Să existe această alternativă: când nu-ți pierzi timpul, îți pierzi netimpul? A lucra, a fi activ, a profita de timp ar fi o risipă a netimpului, o resursă la fel de limitată ca și aceea a timpului care ți-a fost dat și care te împinge ineluctabil spre moarte. Reverii de leneș: bucură-te cât poți de netimp”.

Ar fi cazul să reamintesc, totuși, distincția între modurile de a pierde timpul consemnat de cele două jurnale. În Un fel de jurnal pierderea timpului este o zăbavă în zbuciumul incertitudinii viitorului (anxietatea adaptării, așteptarea obținerii cetățeniei americane) și în vâltoarea grijilor pentru proiectele demarate (pregătirea cursurilor, organizarea și participarea la conferințe, lucrul la scrierea cărților, vizite și colaborare activă cu intelectuali contemporani), în timp ce în Un altfel de jurnal pierderea timpului este un fel de a viețui în așteptarea morții. Ilustrativă pentru opoziția dintre vitalitatea existenței active din Un fel de jurnal și vitalitatea așteptării din Un altfel de jurnal este mărimea celor două jurnale, cel de-al doilea fiind mult mai voluminos, deși cuprinde mai puțini ani (2007-2009, cu câteva adăugiri din perioada 2004-2006), timpul fiind pierdut, de această dată, cu intensitate, iar pierderea lui devenind vitală.

Așadar, în timp ce, în Un altfel de jurnal, meditația este prilejuită, preponderent, de memorie, în Un fel de jurnal ea se ancorează, în mare parte, în evenimentele din prezentul vieții autorului. Paleta acestor evenimente prezintă nuanțele preocupărilor intelectualității românești exilate, americane și nu numai. Printre personalitățile evocate (potrivit indexului de nume pe care mi l-am făcut eu însămi), pe lângă prietenii mai mult sau mai puțin apropiați (Ion Vianu – Ionel, Ion Negoițescu – Nego, Vlad Georgescu), apare foarte des Eliade, cu care Matei Călinescu comunica strâns, dar și din cauza eseului despre acesta la care lucrează; Paul Goma, Nichita Stănescu, dar și Soljenițîn, Borges, Besançon, pe care îi urmărește sau întâlnește cu diferite ocazii. Cadrul în care îi evocă e determinat de temele care îl preocupă, de certitudinile și incertitudinile cu privire la ele și poate chiar de traumele pe care le resimte, provocate de aceste subiecte. Comunismul și disidența sunt două astfel de teme, care îl macină pe autor. Interesante sunt, de exemplu, observațiile despre cei care nu au trecut prin comunism, dar au scris despre el, iar opoziția în care îi plasează pe Eliade și Besançon e revelatoare pentru sensibilitatea cu care e perceputsubiectul de către Matei Călinescu:

„După patru ani de exil, deși sunt bine informat, imaginația României, a psihologiei oamenilor, a cotidianului românesc a scăzut fără îndoială, dar e departe (încă) de acel prag al inimaginabilului pe care un intelectual occidental sau chiar un român plecat de mult nu-l pot trece decât cu eforturi supraomenești (nu mai vorbesc de românii care n-au cunoscut personal oroarea comunistă, ca Eliade de pildă, care-n povestirile lui fantastice plasate în România de după război creează imaginea unei poliții secrete cu agenți care filozofează gnostic)”

și

„Îl întreb pe Nivat: cum de-a putut înțelege un Alain Besançon esența comunismului? B., îmi răspunde el, a fost un mare stalinist, și de aceea a înțeles poate nu atât esența comunismului (N. e plin de îndoieli în privința asta), cât esența stalinismului francez. Acest model l-a aplicat apoi Rusiei. Observație subtilă”.

Disidența este tema asupra căreia Matei Călinescu se interoghează constant: ce-ar fi făcut el, s-ar fi eliberat de povara lașității sau ar fi cedat ispitei de a scrie în umbra protecției de la centru, cu toate implicațiile acesteia? Debarasarea de duplicitate i se revelează ca o „trăire cvasimistică”, dar viziunea morală și politică lipsită de nuanțe a unor disidenți îl dezamăgește. Separația dintre profunzimea viziunii artistice și simplismul discursului politic ale unor scriitori este deranjantă, iar talentul artistic nu este neapărat dublat în argumentația politică:

«E uimitor totuși la Goma (la scriitorul Goma) faptul că nu încearcă să vorbească din punctul de vedere al unui scriitor sau al unui „om de litere”. […] Dar conferința lui n-a atins măcar în treacăt vreo problemă scriitoricească. N-a fost, în mod curios, decât un discurs de propagandă oficială românească întors pe dos. […] Finalmente, anticomunismul lui Goma mi-a apărut la fel de elementar și de previzibil ca și comunismul cel mai „lozincard”».

«Soljenițîn e un om mare, un scriitor puternic (mai ales în Gulag), dar că gânditor, cum sugerează malițios Siniavski, e uneori greu de deosebit de tipul „marxistului vulgar” sau, aș zice eu, de tipul apropiat al „antimarxistului vulgar”».

Imoralitatea acomodării la regim însă îl întristează la fel de mult:

„… Nichita Stănescu e de-o inexplicabilă lașitate (rezultat al alcoolismului?) și face cele mai grotești compromisuri”.

În privința tuturor intelectualilor amintiți, critica coexistă cu admirația, atunci când nu este întrecută de aceasta din urmă, în virtutea sincerității cerută de orice jurnal. Față-n-față cu sine însuși, însă, Matei Călinescu emarcat de calitatea sa de apatrid pe care nu crede că o va depăși, spiritual, nici după dobândirea cetățeniei americane, iar căderea în viciul nepedepsi tal scrisului în jurnal și cititului e o formă de fugă de incertitudinile identitare. Într-o formă mai restrânsă decât laalt autor din exil, Norman Manea, care își găsește „adevăratul domiciliu” în limbă, și Matei Călinescu găsește un refugiu intim în limbă maternă, o „limbă pierdută”:

«Raporturile mele cu limba română. Dar fiind că am pierdut-o – am pierdut-o acum 7 ani, de când n-am publicat nimic în românește -, mă întreb dacă n-ar fi mai normal să scriu acest jurnal în englezește. Dar nu, asta ar schimba prea multe în dialogul cu mine însumi, m-ar atrage în direcții care nu mă interesează cu adevărat, m-ar sili să mă „construiesc” altfel și ar implica sau, dacă nu, ar sugera ambiții care-mi sunt de fapt străine. Pentru pierderea timpului instrumental ideal e o limbă pierdută».

Fragmentul e ilustrativ și pentru atmosfera întregului jurnal. Dincolo de oglinda preocupărilor intelectuale ale timpului, de reflecțiile despre cărți sau asupra superficialității percepției politice idilice a stângii de către intelectualitatea americană, jurnalul este o mostră a autoanalizei, o bijuterie a gândirii despre sine prin sine și prin lumea din jurul său, și, cu certitudine, jurnalul timpului pierdut al autorului devine,pentru cititor, mijlocul de regăsire a timpului, un câștig intelectual prețios și indubitabil, dar mai ales o plăcere intelectuală ce nu trebuie ratată.

Un fel de jurnal (1973 – 1981) de Matei Călinescu