Surâsul celui fără nume – „Ultimii copii din Tokio” de Yoko Tawada

Nu-mi plac în mod deosebit distopiile. Poate din cauza unui latent, insidios puseu de frică în proximitatea anormalității. Carte sau film, distopia te dislocă din zona de confort și te mută fără menajamente dincolo de linia subțire care desparte ceea ce știi de ceea ce intuiești. În miezul călduț al normalității cotidiene știai cumva că sălășluiește, așteptând timpul potrivit, o altă ordine. Bulversarea și chiar răsturnarea normelor de orice fel, dar mai cu seamă a celor sociale. Când lumea în care trăiești se confruntă, aparent brusc, aparent iremediabil, cu spectrul propriei extincții sau doar cu acela al metamorfozării. Lumea pe care o știai, între granițele căreia orice eveniment avea o explicație rațională, implicit o rezolvare, lumea în care îți decupaseși locul confortabil, se reconstruiește altfel, sub imperiul unor forțe necunoscute, nebănuite, iar lupta pentru supraviețuire și pentru privilegii se dă cu arme noi.

Nu-mi plac distopiile, repet, dar cele construite ingenios îmi stârnesc admirația. Ele corporalizează propriile-mi frici, dau glas nemulțumirilor și revoltelor asumate doar parțial. Căci aproape fiecare creație distopică e, în fond, o satiră social-politică, un soi de lupă uriașă așezată peste societatea contemporană. Atât de aproape încât i se văd toate firișoarele de sânge infectat…

Ultimii copii din Tokio, romanul scriitoarei japoneze Yoko Tawada, imaginează o țară care se izolează treptat de restul lumii în urma unei catastrofe ecologice. Japonia, căci despre ea este vorba, se confruntă cu pericole și provocări dintre care cel al dispariției populației nipone este cel mai serios. Raportul de forțe se inversează dramatic: în urma catastrofei, nu adulții și vârstnicii sunt în pericol, ci populația tânără, copiii în special. Sistemul lor imunitar e vraiște, organele interne nu suportă orice tip dehrană, se șubrezesc rapid, astfel încât speranța de viață se reduce drastic. Contaminarea s-a produs la orice nivel: lingvistic (o epurare a cuvintelor, mai ales a celor de altă etimologie, inclusiv a termenilor arhaici); ecologic (flora și fauna suferă transformări, unele specii dispar, se cultivă plante hibride, se produc diverse mutații etc.); genetic (rezistența scăzută a copiilor la boli, reversul fiind acela al creșterii rezistenței bătrânilor, care trec lejer de suta de ani); social (oamenii sunt suspicioși, relațiile se construiesc greu sau deloc, legăturile de rudenie se fragilizează până la alienare etc.).

Pe fondul tuturor acestor schimbări, scriitoarea prezintă povestea unei familii care va reuși cumva să salveze bruma de umanitate solară, inocența și bucuria care caracterizau odată lumea noastră. Yoshiro și Mumei, străbunic și strănepot, încearcă din răsputeri să supraviețuiască între granițele unui oraș închis, din care plantele și animalele dispar, iar copiii se străduiesc să improvizeze, grație purității lor, un simulacru de viață normală. Dacă Yoshiro, încă în putere după ce a trecut de optzeci, apoi de o sută de ani, se simte vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat, Mumei („Cel fără nume”, așa s-ar traduce acest cuvânt) trece prin toate fazele care-i șubrezesc progresiv sănătatea și corpul încă de la naștere, reușind în același timp să-și păstreze vie curiozitatea de a trăi și de a cunoaște. Amândoi sunt martorii unei lumi în disoluție și în reconfigurare: anii de secetă, furtunile de nisip, spectrul foametei, ploile torențiale și inundațiile, neputința medicilor pediatri de a salva viața populației tinere, migrația și politicile nipone antimigrație. Pe unele insule, agricultura nu are șanse, în timp ce pe altele e înfloritoare. Pentru a munci la anumite ferme, oamenii trebuie să facă dovada unor cupluri căsătorite, altfel nu vor fi angajați. Unele dintre femeile necăsătorite își fac operație de schimbare de sex pentru a putea locui pe o anumită insulă. Se produc astfel disfuncționalități și discriminări vădite, iar Yoko Tawada nu ezită să le prezinte cu un ochi critic. Istoria lui Yoshiro, din copilărie și până la maturitate, este reconstituită în punctele ei nodale, flash-urile din trecut fiind inteligent inserate în istoria prezentului. Dacă relația cu ceilalți membri s-a șubrezit, într-o alienare gradată (cu soția, cu fiica, cu nepotul), ca străbunic al lui Mumei, Yoshiro regăsește bucuria și grija nu doar de acrește/a proteja pe cineva din sângele său, ci și de a iubi și a accepta viața în datele ei schimbate. A plăti un preț exorbitant pentru o portocală care să-i asigure copilului fragil aportul de vitamine, a-i tăia pâinea și celelalte alimente și a le înmuia pentru a putea fi ingerate, nu mai sunt doar simple exerciții de existență cotidiană, ci semne ale unei relații calde, normale, într-o societate tarată de vinovăție și de egoism.

Scriitoarea japoneză dezvăluie astfel mecanismul unei țări insulare, în care atomizarea pare cuvântul de ordine, arătând nu doar ce pericole, ci și ce monștri ascunde un astfel de fenomen. Electrocasnicele, curentul electric, automobilele, digitalizarea, la toate se va renunța rând pe rând. Ideea unei lumi, a unei civilizații care să o ia de la zero și să evolueze nu e deloc nouă, firește. Seducătoare în teorie, dar nereușind să se despartă de amintirea unei existențe anterioare, această lume nu-și va putea exorciza demonii. Inversarea sau amestecarea până la nerecunoaștere a sexelor, trimiterea unor copii speciali, dincolo de granițe, ca emisari, proiectele de salvare a orașului Tokio, inimă a Japoniei, sunt tot atâtea aspecte care caracterizează noua civilizație și tot atâtea îngrijorări în legătură cu societatea viitorului.

„De ce ne-a respins continentul?” întreabă un copil în timpul unei lecții de geografie, sugerându-se astfel ideea că Japonia plătește, în timp, pentru „ceva rău” săvârșit asupra altor state. Yonatani, profesorul lor, încearcă să explice politica izolaționistă, prezentându-le copiilor diverse argumente de ordin științific (istoric, climatic, cultural, politic). Interesant este modul în care acesta răspunde nevoii de a cunoaște a micilor lui discipoli:

„Li se adresa ca unor adulți. Dacă între cuvintele cunoscute lor apăreau cuvinte noi, înțelegeau sensul chiar dacă nu foloseau un dicționar. Și vocabularul lor creștea dacă citeau cărți în care erau amestecate aproximativ zece procente de cuvinte necunoscute. Reușea astfel să-i învețe cum să cultive limba, ca pe un ogor. Spera ca ei să cultive singuri cuvintele, să le culeagă, să le secere, să le mănânce și să se îngrașe cu ele”(pag. 161).

E un act subversiv, dar salvator. Limba, oricare ar fi ea, a oricărui stat, în orice condiții, e un organism viu. Poți arde toate însemnele materiale ale unei civilizații, orașe întregi pot fi rase de pe suprafața pământului; câtă vreme limba, cuvintele și vorbitorii ei nu vor pieri cu toții, lumea nu va pieri nici ea.

Un profesor, un bătrân și un copil fără nume. Ei devin emblemele unui timp și ale unui spațiu în care s-a instalat anormalitatea, dar în care a fi om este mai important și mai prețios decât însăși viața propriu-zisă, atâta câtă este îngăduită de noile norme ale unei țări. Bazate, cele mai multe, pe interzicerea unor drepturi. Din burta unei catastrofe ecologice se naște (sau renaște, mai bine zis) sâmburele unei societăți totalitariste. Să nu traduci romane străine, să nu vorbești limba engleză, „să nu cânți mai mult de patruzeci de secunde într-o limbă străină”. Să nu. Să nu. Suiren și Mumei, la finalul romanului, încearcă să evadeze de cealaltă parte a oceanului. O fată și un băiat, adolescenți cu picioare moi, cu stare febrilă permanentă, visează la libertate. Precum odinioară, la altă scară a istoriei omenirii, Adam și Eva…

Ultimii copii din Tokio de Yoko Tawada