Un dragon cu patru capete își va lansa cele patru cărți…
Aparent, un proiect literar unic, probabil, cel puțin în România, cu patru scriitori lucrând la patru romane diferite în același timp, în continuu contact cu posibilii cititori, prin ședințe de lectură publică în care s-a ținut cont de Măria Sa, Cititorul, un proiect început în anul 2015 și ajuns la faza în care manuscrisele s-au transformat deja, din ce am înțeles, în cărți, ar trebui, la o ora lansării acestora, să se transforme în istorie!
Dar știm prea bine că, de fapt, Istoria abia începe… să citească romanele, cu cele bune și cu cele rele, „niște romane” care prind în chihlimbarul cuvintelor o parte din istoria românilor de la început de mileniu III după Hristos, în care revoluția informațională încearcă să reformeze o societate care poate „produce” fenomenul Tanacu, o clasă politică bizară, referendumuri paradoxale, dar și un anume firesc, unde Iubirii, cu multe dintre avatarurile sale, i se dă ceea ce nu este al Cezarului!
Așadar, Octavian Miclescu, Tudor Neacșu, Adi-George Secară și Andrei Velea au ajuns la ora confruntării fomelor finale ale textelor cu alți și alți cititori, poate și cu critica literară profesionistă, mulțumită și încrederii Editurii Brumar din Timișoara, spiritul bănățean fiind cel care mai lipsea, într-un fel, acestui proiect 100% românesc care, iată, se desăvârșește în anul celor 100 de ani de Centenar!!!
Românesc, dar și european-universal, deoarece, prin estetica promovată, asumată, cele patru cărți militează pentru o democrație „care nu a mai fost niciodată atât de…” șarmantă, ca să parafrazăm unul dintre subtitluri, o democrație literară a autenticității, în care România, această Regină a Provincialității, și ce Provincie nu aspiră la acest titlu!, ar trebui să nu mai fie vreodată doar România, ci România europeană, respectând înaintașii și tradițiile, dar și principiile la care a aderat nu numai după anul 1989, ci și în Interbelicul de Aur al națiunii…
Forțând metafizica literaturii, cartea care ancorează proiectul în… Istorie, ba chiar până în… Hercinic (tocmai am aflat că un scriitor și-a ales ca pseudonim Hercinicul!!) este Karga lui Tudor Neacșu:
Karga este o așezare prinsă între granitul de la rădăcinile dealurilor hercinice și noroiul bălților întinse după revărsarea firească a apelor Dunării. Întâmplări petrecute departe și aduse aici de un zvon schimbă traiul obișnuit al sătenilor. Se iscă o revoltă împotriva unui sistem impus cu forța, iar urmările nu întârzie să apară. Liniștea de după revoltă are să așeze lucrurile la locul lor, dar tot atunci își face loc și teama că fiecare va trebui să dea cândva socoteală. Viața în acest univers nesigur și stângaci este ilustrată poveste cu poveste. Întâmplări pline de umor și încărcate deopotrivă de dramatism construiesc secvențe dintr-un tablou al ruralului autentic aflat la un pas de a fi confiscat.
Într-un fel, „Karga” este și cel mai atipic roman, așa cum „Pirapitinga” este cel mai anti-roman, dar dintr-o imensă dragoste pentru frumusețea romanului clasic și (post)modern, după cum spunea autorul…
„Karga” își găsește romanitatea în stilul lui Cristian Teodorescu, cel din „Medgidia, orașul de apoi”, unde fragmentarul este „baron”, micile povestiri transformând Comunitatea în personajul principal…
Poate povestirea care ar avea cel mai mare potențial… cinematografic, printr-o dezvoltare scenaristică, având un nume predestinat, „Cinema”, este și cea care leagă cel mai bine „Karga” de restul romanelor din proiect. Izolarea geo-spațială, dar și istorică, a locuitorilor Kargăi, un Macondo mai mic și mai modest, atât cât se poate, este sfărmată de un alt proiect, cinematografic, în vremurile dictaturii comuniste. Micimea moral-ființială a unor oameni se închină în fața setei de cunoaștere…
Ispita monografică a Textului este învinsă de talentul și inteligența scriitorului… Confiscarea rămâne doar cea a lui Tudor Neacșu, într-un text de referință pentru spațiul dobrogean.
*
Cele două romane „estetice” ale proiectului sunt Vânzătorul de margarete și Pirapitinga, ultimul fiind chiar declarat de către autor un „thriller estetic”…
„Vânzătorul de margarete”, cel mai… franțuzesc text, nu numai din punctul de vedere al înrudirii cu multe dintre cărțile premiate de Academia Goncourt, este un roman de… cinci margarete, deși, nu-i așa, nu există o Margaretă în sine, în sens faustian sau nu, personajul feminin principal fiind însă unul cu adevărat memorabil, cu partea sa întunecată, atent prezentată literar, iubirea putând fi aici un câine trimis bukowskian din infernul Grădinii Maicii Domnului.
Un moto ales de către Octavian Miclescu, mare iubitor și de proză latino-americană, poate spune destule: „În orice caz, există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu.” Semnat, Ernesto Sabato, cel din „Tunelul”.
Începutul unui sinopsis mai aduce niște amănunte:
„Naratoarea din „Vânzătorul de margarete” este o tânără bucureşteană. Singură, în vârstă de treizeci şi trei de ani, ea trăieşte într-o indiferenţă cronică, asemănătoare într-un fel cu cea a lui Meursault, fără a avea prieteni, viaţă sexuală, departe de tot ceea ce înseamnă familie.”
Finalul cărții va fi cu totul și cu totul neașteptat, așadar nu ar trebui să se înceapă cu sfârșitul; poate chiar vocația de dramaturg al absurdului (cu piesă premiată și montată pe scena Dramaticului gălățean) l-a ajutat să se înșurubeze în povestea marcată de sindromul Stockholm cu atâta eleganță, „lovitura de teatru” fiind pregătită cu meticulozitate…
Țesătura narativă a lui Octavian Miclescu este demnă de „Dantelăreasa” lui Claude Goretta, Doru Căstăian observă și el cum scriitorul creează Frumusețea, dar, aș adăuga eu, spre marele merit al urmașului Mitropolitului Calinic Miclescu, acesta surprinde Frumusețea din labirintul oglindirii Frumuseții, care se adapă și din fărâmele de întuneric și urâciune ale Firii, relevându-i paradoxala anti-splendoare, înrudită, evident, cu anti-materia…
În aceeași călimară (unde mai pot fi și alte ciudate lichide, poate chiar scuipatul unui Marcel Duchamp) își înmoaie, atât cât se poate, tastatura Adi-George Secară (care ca poet și-a semnat cărțile cu minuscule: a.g.secară)… Mult timp romanul său s-a intitulat „Hector la vernisaje”. Cele două moto-uri surprind poate puțin din întrega nebunie și ambiție a scriitorului, justificate sau nu:
„Hector called to all the people,/ „Come and share my treasure trunk!”/ And all the silly sightless people/ Came and looked… and called it junk.” ( Shel Silverstein, Where the sidewalk ends) și „Nu mai sunt artist. Jur să mă abţin de la a crea o «operă», pentru că privesc momentul ca fiind mai important decât întregul. Ţelul meu suprem este să storc adevărul din personajele mele şi din decoruri.
Jur să fac acest lucru prin toate mijloacele disponibile şi cu preţul oricărui gust şi al oricărei consideraţii estetice. Astfel fac eu JURĂMÂNTUL DE CASTITATE.” ( Lars von Trier & Thomas Vinterberg, Dogme 95).
Desigur, Adevărul poate fi o mare problemă pentru un scriitor, nu numai pentru că un grandios romancier precum Mario Varga Llosa a scris despre „Adevărul minciunilor”…
După începutul aproape cuminte, n-ai zice că autorul este un quasi-epigon al lui Henry Miller ori Pascal Bruckner! Este o mare iubire, o „Zenobie” mizerabilistă, sub-realistă, o „Rusoaică” în epoca informaticii, o altfel de „Nadja”?! Cine mai poate şti! Delirul îndrăgostelii de dragul şi de dorul îndrăgostirii poate transforma un om într-un monstru? Un monstru care se face de râs, ajungând să predice o iubire fără de însuşiri, care şi-ar fi dorit să fie, măcar un pic la înălţimea unui Jean-Baptiste Grenouille, ca să poată posta impresiile sale despre parfumul unei iubiri pe facebook!
*
Partiția „istoric-politică” a proiectului este continuată, după excursul lucid nostalgic al lui Tudor Neacșu, de romanul lui Andrei Velea, unde nebunia zilelor noastre transformă parțial cartea într-un roman politic, dar unde Iubirea pare să învingă toate mizeriile ascunse sub preșul construirii României europene!
Scrie Doru Căstăian despre „#Agora” și autorul ei: „Andrei Velea este un poet al cotidianului, un observator atent și critic, un prozator care adună improbabil, în același spațiu narativ, obsesiile pentru istorie, prezent și dragoste. O călătorie intensă și adictivă, la capătul căreia vă veți simți mai bine situați atât în istorie, cât și în afara ei.”
Andrei Velea, care a încercat să intre șamanic și în pielea și ritmurile unui Jim Morrison, realizează și o satiră demnă de puterea de sinteză a unui Caragiale. O campanie electorală se sfărșește cu… pierderea unui candidat, dar descoperirea unui personaj care poate visa și la o continuare a romanului, în care Iubirea poate rezista sau poate lua alte înfățișări…
De altfel, scriitorul declara în urmă cu ceva timp, întrebat despre proiectul său de roman:
„Un grup de tineri au oportunitatea de a forma o filială a unui partid nou, „de dreapta”, se cunosc la o bere și tot la o bere decid să îl susțină pe unul dintre ei pe un post de senator. Partidul lor se numește generic „Mișcarea Civică”. Chiar dacă fac parte dintr-o alianță cu un „partid mare”, nu e precizat niciun alt nume. Ceea ce mă interesează este, mai degrabă, să prind ceva din mecanismele care motivează și care demotivează un tânăr din ziua de azi să se implice în Societatea Civilă și, mai departe, în politică. Nu e vorba de politica mare, ci de cea „la firul ierbii”, a lui „2%”. Vreau să surprind acea stare de ezitare, de neclaritate, de tragere de inimă și de dorință de a schimba lucrurile, dar și de lipsă de convingere profundă că „se merită”. Într-un fel, pe Bogdan, personajul principal, îl ajută Mădălina să se decidă, o tânără pe care o cunoaște în contextul campaniei electorale. Între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste, care e urmărită de-a lungul cărții și care încheie romanul. Cheia cărții e dată de un „poem” misterios, „pescuit de pe internet”, care vorbește despre tânăra generație, despre aspirațiile, iluziile și deziluziile ei. Poemul, inspirat de „Howl” de Allen Ginsberg, traversează ca un fir roșu romanul fără a oferi vreo soluție anume.
Cum ar putea fi definită o victorie? Poate că victoria e o înțelegere mai bună a mecanismelor Societății Civile, poate că e câștigarea conducerii filialei în pofida pierderii alegerilor sau poate că e tocmai povestea de dragoste care devine punctul principal la încheierea cărții și face posibilă o viitoare carte cu centrul de greutate schimbat…”
*
Sâmbătă, 17 noiembrie 2018, un dragon cu patru capete își va lansa cele patru cărți, la standul Editurii Brumar, la Gaudeamus… Nu numai patru povești vor fi gata să fie cunoscute!
Anonimul gălățean
