Mintea supraumană – A beautiful mind

Autorii acestei cărţi, care rămâne accesibilă şi profanilor, deşi este, în esenţă, adresată specialiştilor, sunt cercetători în domeniul neuropsihiatriei. Berit Brogaard este directorul unui institut pentru cercetare multisenzorială, în Miami. Kristian Marlow lucrează la acelaşi institut, fiind şi bursier al Initiative on Neuroscience and Law at Baylor College of Medicine.

Suntem familiarizaţi, din diverse filme hollywoodiene (subiect incitant!), dacă nu am avut ocazia să întâlnim acest fenomen, în viaţa de zi cu zi, cu ideea că există oameni al căror creier iese din sfera activităţii obişnuite – cine nu a văzut A Beautiful Mind, A Man Who Knew Infinity sau, măcar, Rain Man?! Există, spun specialiştii, însă şi cazuri de genialitate dobândită, paradoxal, în urma unor leziuni ale creierului – anumite zone se activează, în mod surprinzător, după producerea de accidente cerebrale sau de traume. Nu se întâmplă mereu – mai curând, se întâmplă în mod excepţional. Nu li se întâmplă tuturor. Prin urmare, avertismentul autorilor este necesar: nu vă grăbiţi să primiţi lovituri în cap, oricând, oricum şi oriunde! Locul de producere a traumatismului şi plasticitatea creierului fiecărui individ sunt elemente fundamentale în ecuaţia genialităţii dobândite.

Mintea supraumană este o prezentare a unei asemenea cazuistici – sindromul dobândit al savantului, senzitivitate şi memorie, plasticitatea creierului, serotonină, hipocamp, neurotransmiţători, superperceptivii, care „aud lumina clipind”, tulburările din spectrul autismului, emisfera dreaptă şi efectul Stroop, „personaje isteţe” şi desenele lor copilăreşti, „tehnologia creierului” etc. Iată şi titlurile capitolelor, importante pentru a ne face o imagine de ansamblu: 1. Abilităţi ascunse din noi toţi; 2. Impact genial; 3. O minte flexibilă; 4. Care este numărul tău?; 5. Personaje isteţe; 6. Desenează ca un copil; 7. Nicio grijă pe lume; 8. Superperceptivii; 9. Tehnologia creierului; 10. Transcendenţa omului obişnuit.

Am deschis, prima dată, cartea la cazul lui Derek şi, evident, n-am putut să nu citesc mai departe, până la ultima pagină. În urma unor lovituri, într-o încăierare din cartier, tânărul Derek trece, câteva ore, printr-o comă, apoi dobândeşte abilităţi excepţionale de muzician, deşi nu învăţase niciodată notele muzicale şi nu fusese vreodată preocupat de muzică. Experienţa lui este prezentată în detaliu, din propriile mărturii, dar şi din datele înregistrate pe foile de observaţie ale neurologilor pe care-i consultă, totul (sau aproape totul), de la dorinţa irepresibilă de a cânta la pian încontinuu, la durerile de cap de care nu mai scapă toată viaţa – cu excepţia momentelor în care interpretează dificile partituri din Beethoven:

Derek nu cântase niciodată la pian înainte, dar din senin s-a trezit atras de cel care ştia că există în casa lui Rick. A urcat deodată la etaj şi s-a aşezat pe băncuţa de lemn. „Am simţit pur şi simplu o poftă ciudată să mă duc să mă joc puţin la el”, a povestit Derek. „Habar n-aveam că mâinile mele vor şti ce să facă”. Şi-a pus mâinile pe clapele pianului şi a cântat ca un virtuoz. „M-am aşezat şi am cântat intens. N-a fost ca şi cum ai încerca să cânţi Vine, vine, primăvara”, a spus Derek, cu o neaşteptată detaşare. „Parcă îmi intrase Beethoven sub piele. Dintr-odată, cineva a apăsat pe un buton. Am cântat o piesă clasică. Şi am ţinut-o aşa timp de şase ore. Nu ştiam dacă era Dumnezeu în cameră”.

Modificările produse la nivelul activităţii cerebrale îi schimbă total viaţa lui Derek. El trăieşte cu un singur imperativ: acela de a se aşeza în faţa clapelor unui pian. Stilul cărţii este cuceritor atât prin accesibilitatea limbajului, greu de obţinut din cauza termenilor de specialitate, cât şi prin felul în care aduce laolaltă părerea specialiştilor şi observaţiile pacietului. Iată o ilustrare a acestui fel de a scrie, lăsând deschisă înţelegerea şi pentru cei care nu vin din zona medicală:

Incidentul din piscină l-a lăsat pe Derek cu o formă de sindrom dobândit al savantului şi, deopoztrivă, cu sinestezie. După lovire, a început să vadă pătrăţelele negre şi albe trecând de la stânga la dreapta, un şuvoi continuu de note muzicale. E ca o bandă de hârtie ce se desfăşoară prin creierul meu, a explicat Derek. Fluxul constant de pătrăţele negre şi albe determină mişcările compulsive ale degetelor lui cântând. Mâinile lui citesc câte un pătrat o dată. Fiecare pătrat reprezintă o notă muzicală corespunzătoare poziţiei unui deget pe clape. Când cântă, foloseşte şase degete – degetul mare, idexul şi inelarul de la fiecare mână. „Nu ştiu de ce nu vor să cânte câte toate zece. Bănuiesc că e o poziţie confortabilă pentru mânile mele”.

Un subcapitol, intitulat Să auzi muzica în culori, pleacă de la cazul lui Mozart, care, încă de la şapte ani, avea auz absolut: putea să asocieze, fără greş, orice sunet cu o notă muzicală. Se pare că ne naştem cu auz absolut. Neurologii sunt de părere că aproape toţi copiii au auz absolut sau auz perfect. Pe măsură ce cresc şi accesează limbajul, cei mici îşi pierd treptat această proprietate. Păstrarea acuităţii auditive favorizarea înţelegerea rolului pe care-l joacă tonurile (înălţimea sunetelor, frecvenţa) în limbile străine. Fiindcă ne concentrăm mai mult pe sensurile cuvintelor decât pe tonalitatea lor, ne este greu să vorbim o limbă străină fără să păstrăm un uşor accent, odată ce am depăşit vârsta adolescenţei. În cazul vorbitorilor nativi de limbi tonale (chineza, mandarina, vietnameza), auzul absolut este mai frecvent, comparativ cu cei care vorbesc limbi atonale (engleza, de exemplu).

Ce pot face părinţii pentru ca cei mici să-şi păstreze auzul absolut, important pentru o carieră muzicală, dar şi pentru învăţarea/vorbirea limbilor străine?! Soluţia, spun specialiştii, ar fi să-i expună pe copii, în primii doi ani de viaţă, la diverse note şi la denumirile lor. Există ipoteza că auzul absolut nu mai poate fi dobâdit după vârsta de şapte ani. Cercetătorii de la Universitatea Harvard susţin însă că există excepţii – acidul valproic poate asigura oamenilor abilitatea de a avea auz absolut, indiferent de vârstă. Acidul valproic este folosit în tratarea epilepsiei şi a tulburărilor bipolare, precum şi în prevenţia migrenelor. Această substanţă creşte plasticitatea creierului (creşte conectivitatea materiei albe din creier) şi are ca efect o reîntinerire a acestuia, o aducere la starea juvenilă, prin reducerea semnificativă a procesului de alterare neuronală.

Vizual şi auditiv. Interesant este şi cazul identificării exacte a culorii obiectelor. Nu reţinem, de obicei, umbrele pe care le lasă în jur obiectele. Cei care sunt atenţi la aceste detalii care ţin de jocul luminii şi al umbrelor devin, de obicei, artişti vizuali, fiindcă ei au capacitatea înnăscută de a percepe realist lumea din jur. Ştiinţific, această abilitate presupune comutarea în creierul drept, ceea ce presupune concentrarea pe iluminare, odată cu închiderea circuitului normal de interpretare a informaţiilor senzoriale brute. Se pare că există o legătură strânsă între percepţia vizuală şi cea auditivă, mult mai strânsă decât ne-am fi imaginat:

Auzul absolut este adesea comparat cu vederea. Când vezi o cană de cafea galbenă poţi să spui imediat că e galbenă. Dacă şi culoarea ar fi ca sunetul, determinarea culorii unei căni ar necesita s-o vezi pusă în contrast, să zicem, cu o cană portocalie şi una verde.

Informaţiile despre autism sunt interersante, mai ales că se referă la anumiţi hormoni pe care-i asociem, noi, profanii, cu fericirea. Anomalia nivelului de serotonină, mai ales în emisfera stângă, joacă un rol fundamental în cazurile de autism, în majoritatea lor. Persoanele cu autism au un creier supraconectat care face, aşadar, mai multe conexiuni neuronale decât ar fi normal, prin urmare ei o activitatea cerebrală intensă: „unele experienţe senzoriale devin atât de intense, încât individul autist poate evita suprastimularea numai prin limitarea atenţiei la mediul senzorial. Aceasta explică lipsa interacţiunii sociale normale care devine vizibilă la vârste fragede”.

Se presupune că un astfel de creier, care este dotat cu mai multe conexiuni decât este firesc, devine compatibil cu sindromul dobândit al savantului. Un creier leneş, cu număr mic de conexiuni neuronale, nu ajunge să prelucreze informaţia şi nu găseşte soluţia. În schimb, un creier hiperconectat are abilităţi de memorie şi de calcul excepţionale, este drept, cu preţul supraîncărcării. Teoria lumii intense a schimbat felul în care este perceput astăzi autismul, nu ca activitate scăzută a creierului, ci, dimpotrivă, ca accelerare a conexiunilor neuronale. Se pare că, statistic, doar 10% dintre persoanele cu autism au o înzestrare cognitivă excepţională. Un număr considerabil de personalităţi au suferit de tulburări din spectrul autist – Albert Einstein, Isaac Newton, Andy Warhol, Abraham Lincoln, Tim Burton, Hans Christian Andersen, Wolfgang Amadeus Mozart, Woody Allen, Bob Dylan, Adam Young etc.

Dar de ce nu putem fi toţi geniali sau de ce nu suntem deja?! Iată un răspuns:

Creierul neurotipic uman suferă de limitări din partea abilităţilor noastre conştiente şi de inhibiţia impusă deregiunile dominante ale creierului sau, în unele cazuri, de întreaga emisferă stângă. Cu toate că potenţialul există, cei mai mulţi dintre noi nu putem face conştient calcule uriaşe în minte, nici nu efectuăm calcule care să producă imagini matematice în câmpul nostru vizual.

Cartea tratează şi anumite mituri despre activitatea creierului nostru. Se spune adeseori că nu ne folosim creierul, acest computer supersofisticat, la întreaga sa capacitate. Nu este adevărat, spun neurologii, că folosim doar 3-10% din materia cenuşie. Îl folosim pe tot, nu ar fi posibil altcumva:

Se spune, uneori, că folosim numai 10% din creier. Afirmaţia este falsă. Bineînţeles că este falsă. Scopul procesului de pruning care are loc în timpul copilăriei este de a scăpa de conexiunile cerebrale de prisos şi de a le consolida pe cele pe care le întrebuinţăm. Aşadar, folosim întreaga masă de aproximativ 1,3 kilograme de ţesut din capul nostru. Dacă o parte din creier nu este folosită, se va deteriora şi va dispărea.

Orice organ care nu este funcţional se atrofiază. Este însă cert că nu toţi avem aceeaşi activitatea neuronală, că nu toţi ne punem la treabă capacitatea de a gândi. Abilitatea creierului de a-şi crea conexiuni neuronale, de a le extinde şi de a le consolida pe cele existente diferă de la individ la individ, în funcţie de context. În afară de orice dubiu rămâne ideea că, geniali sau nu, avem nevoie permanent de o gimnastică a minţii, ca să putem să spunem, ca în celebrul film hollywoodian: What a beatiful mind!

Mintea supraumană de Berit Brogaard și Kristian Marlow