Sper să pot găsi cele mai potrivite cuvinte pentru a-mi reda entuziasmul stârnit de acest volum de proză scurtă, pe care fie hazardul, fie destinul, mi l-a scos în cale. Am povestit cum a ajuns în mâinile mele la Bookfest, fără să bănuiesc pe atunci că ar putea să mă încânte atât de mult. Pe scurt, nuvelele din “Ultimul refugiu”, inclusiv sau mai ales cea care dă titlul volumului, sunt ilustrarea desăvârșită a modului în care literatura poate învârti pe degete mintea cititorului. Rafinament și vulgaritate, umbre și lumini tulburi, suspans și revelație, idee și confuzie – iată doar câteva dintre elementele ce compun scriitura lui Alexandru Păduraru, așa cum am descoperit-o și am perceput-o eu în acest volum.
Citatele extrase din context nu au puterea de a reda atmosfera de ansamblu în care te fac să pătrunzi fiecare dintre cele patru nuvele. Fiecare element are rolul său, contribuind la hipnotizarea cititorului. Surprizele se țin lanț, ți-e imposibil să intuiești ce mai urmează de fiecare dată când întorci pagina. Dar dincolo de substanța epică atât de efervescentă, este uimitor faptul că, în doar câteva zeci de pagini, câte acoperă fiecare nuvelă, se dezvoltă un amplu spațiu literar, atins subtil de aripa bizarului, dar și de cea a filosofiei. Personajele lui Alexandru Păduraru urmează un tipar al ratării și, în interiorul lor, latura întunecată se împletește cu cea luminoasă, astfel că fiecare capătă, pe rând, mai multă vizibilitate decât cealaltă. Două dintre nuvele sunt scrise la persoana întâi, iar celelalte două la persoana a treia, într-o oarecare simetrie.
Acum, privind în urmă și în ansamblu, remarc punctele comune, care vizează esența, ideile de bază cuprinse în aceste proze – condiția nefericită a scriitorului, sentimentul ratării și cel al zădărniciei, însoțite de o fragilă și ascunsă speranță, blazarea, dilema religioasă – există sau nu Dumnezeu?, moartea, prezentă ca un fel de laitmotiv. Elementele spectaculoase nu lipsesc, purtând cititorul printr-un fel de labirint – al destinului sau poate al minții -, desprinzând poveștile din sfera banalului, aducându-le în puncte dificile, cu urmări neașteptate. Pasiuni intense și obsedante, crime ce scot la iveală latura tenebroasă a oamenilor – oameni care sunt deopotrivă călăi și victime -, legături bizare, dorințe inexplicabile – toate conturează o perspectivă psihologică cel puțin interesantă.
“Te poți întoarce în trecut. Acolo timpul trece mai încet. Ai destul timp în față pentru a-l socoti dătător de speranță. Pentru că a spera reprezintă sensul vieții. Chiar și când ajungi în Infern. Aștepți eliberarea. Răul din tine se va risipi ca o crustă neagră topită de lumina divină. Vei înțelege unde și cum și când și cât ai greșit, oricât ai încerca să te aperi. Vinovăția reprezintă esența dăruirii umane. De parcă ne-am naște în numele durerii, amăgindu-ne cu bucurii mult prea trecătoare, în urma cărora rămâne suferința.” (pag. 94)
De obicei, când citesc un volum de proză scurtă, se întâmplă să consider unele texte mai bune, pe altele foarte bune, iar pe altele, mai puține, să nu le pot situa la nivelul celorlalte. În “Ultimul refugiu”, n-am putut cataloga niciuna dintre nuvele ca fiind mai slabă decât celelalte. Pot spune care dintre ele mi-a plăcut mai mult, dar n-o voi face, pentru a nu influența alți cititori. Cântărindu-le acum, la final, toate mi-au plăcut foarte mult și-mi pare rău că nu sunt mai multe. Și sunt convinsă că, doar citindu-le, îmi veți putea înțelege entuziasmul pe care cuvintele mele nu au reușit să îl cuprindă.
Editura: Tracus Arte;
Anul apariției: 2016;
Nr. de pagini: 152;
ISBN: 9786066646215.
