Era nevoie, cred, în spaţiul poetic virulent de la noi, de o lirică de rit vechi, lirica unei autoare ce nu se teme să aibă profunzimi, ape tulburi şi unduiri evocatoare, a unei voci lirice care nu se teme de asemenea să pescuiască în apele, adesea tulburi, ale propriului eu, care să nu se teme să-şi analizeze şi să-şi savureze deopotrivă complexa interioritate. Pentru că Ramona Băluţescu exact asta aduce în versurile sale: o interioritate intricată, angoasa(n)tă, căptuşită cu o afectivitate improbabilă, explozivă şi deopotrivă aşezată, mediată, sapienţială. Aş spune că afectul în jurul căruia gravitează galaxia de trăiri ale autoarei este chiar fragilitatea care dă titlul volumului, o fragilitate pe care nu poţi pune degetul nicăieri, dar care s-a împrăştiat în tot volumul, esenţială, de neevitat, precum radiaţia de fond a Universului, care evocă o explozie primordială, pierdută spre începuturile timpului.
Ramona Băluţescu porneşte la drum cu răbdarea vascularizată de credinţă a alchimiştilor, ca în poemul Vis:
“E negru totul ca fundul de rîu tulbure /Și fără pești, /Dar poate sînt /Ascunși /Și vin tiptil, /În vîrfuri de picioare, /Să-mi spună că nu-i vis acela ce-i ia din viață, și nu ești,/ Ci coșmar.”
Interioritatea autoarei este conştientă de sine, este o interioritate substanţială care dă temelia fiinţei, care se reverasă peste lume ca un decret, ca o hotărâre regală:
„Am atîta lume interioară, /Că nu-nțeleg plictisul. /N-am nevoie de nimic în afara mea /Ca timpul să treacă întrucîtva. /Pun lucrurile în grămezi, în căpițe, /Uite, asta este ce aș mai face pentru tine, /Asta este ce nu.” (Fizică)
De altfel, în jurul acestei interiorităţi ce-şi cântă iubirea şi neputinţele se construieşte întreaga lirică a volumului. Într-o manieră (aproape) clasică, întâmplările sufletului sunt narate, versificate, exasperate, ale sufletului care-şi aproximează şi îşi adulează zeul (şi ce este zeul, dacă nu iubitul absent şi capricios deopotrivă?) împrăştiind în jur religiozitatea densă, sălbatică, haotică şi vitală a apostaţilor:
„Ți-ai tras piciorul /Și-am rămas ca un cîine la picioarele tale, /Privindu-te de jos în sus, /Ca și cum abia atunci aș fi ajuns acolo /Și nu eram deja acolo, de-o viață.” („Sanda”)
Poemele din Fragilitate sunt poeme gravitaţionale, ce roiesc în jurul unui punct fondator, al unei iubiri, nu se ştie de ce, imposibile, printr-un mecanism kafkian, pe care niciunul dintre protagonişti nu-l înţelege. Şi, astfel, în absenţa împlinirii, versurile se inundă de durerea viscerală a dorului, a neputinţei apoteozei, a posibilului neîmplinit:
„Căutăm dureri, și căutăm scrieri, /Și căutăm să treacă timpul nefericirii, /De parcă la capătul drumului e altceva, e ostoire, e liniștire, e seninătate./ Dar strugurele de scris se termină și-ncepi să scrii, cu degetele, /Același lucru pe asfalt, și nu le mai poți înfige mai încolo în zid, /Ele terminîndu-se, /Substanță perisabilă ca și gîndurile, /Ca și dorințele, ca și dorurile, ca și senzația aceasta copleșitoare, /De neîmplinit.” („Strugure care scrie”).
În spunerea iubirii, fiecare lucru din jur devine pretext, devine tulburător de important şi de intens, dar oarecum printr-o deplasare a sensului său originar, prin umanizare şi înstrăinare deopotrivă. Astfel, Maria, luată în câteva rânduri ca martor şi simbol al prea-multei dăruriri din dragoste, încetează să fie mama unei divinităţi şi devine, simplu, o femeie care suferă din iubire, iar, prin aceasta, mai credibilă şi mai universală:
„Priveam lumina locului aceluia /Unde mîncai și schimbai cuvinte de duh cu acreditații. /Afară ploua, cu milă, aproape tandru, /Cu considerație pentru lacrimile mele ce se simțeau /Ca într-un accelerator de particule. /Voi rîdeați, deja nu vă mai era foame, /Ea cînta, încînta, descînta, /Eu, cu Maria, /Așteptam cuviincios, respectuos, pe-afară, /Precum și ea-și, cîndva, băiatul, /Lîngă cruce.” („Maria ta, mamă”).
Relaţia eului poetic cu lumea este dincolo de dialecticile fireşti, e mai degrabă o înfruntare permanentă, e o paradoxală locuire care lasă lumea, dar şi interioritatea neatinse, deşi fiecare moment de atingere e un moment de durere. Realul este procesat şi redat printr-un fel de exuberanţă a suferinţei, senzorial şi multiform, mult prea puţin trecut prin filtrele gândirii. În lumea Ramonei Băluţescu, lucrurile mici devin semnificative: „Te văd cum umbli, puțin înfrigurat, /Și-atîta de drag, prin casă. /Puloverul gri îți este din ce în ce mai mare. /Sîntem doi invitați, acum, la masă: Eu și cu frica ta de toate, /și pare Că însăși viața îți este mare, /Și grea de purtat, /Și ești musafir nepoftit în povestea aceasta” ( „În coconul de lână gri”), iar în economia improbabilă a iubirii orice este târguit pentru orice, cerul şi iadul, binele şi răul, cohorta de sensuri care împrejmuie în fiecare moment de-nespusul iubirii: „Mi-aş fi dorit să mă tem de infern /Ca să văd lumea /cu ochii tăi” („Creștinescă”). Iar peste toate, spunerea disperată şi repetitivă a iubirii, este garanţia sensului lumii (atât cât mai e), pentru că sfârşitul discursului, sfârşitul poemelor, liniştea, semnifică, univoc şi definitiv, moartea: ”Nu-ți dori să vină prea repede /Ziua în care-o să tac de tot. /E ziua în care vei învăța că moartea se tace fără lacrimi /Și-ncepe mereu din tine.” („Cu-nvăţ”)
Cu o poezie metaforizantă şi senzuală deopotrivă, lumea lirică a Ramonei Băluţescu se revarsă asupra cititorului ca un ocean agitat de impulsuri electrice, o lume calofilă şi atroce, o lume a unui improbabil şi pasionant „iubeşte şi simte /spune ce vrei”. Patetismul bine temperat, amintind de poezia erotică a unei Ana Blandiana sau Ileana Mălăncioiu, uşurinţa cu care metaforizarea este pusă în slujba scrierii, declamaţia de bun gust sau imprecaţia viscerală, sunt toate mijloace bine stăpânite ale unei poete care promite pe viitor volume remarcabile. Le aşteptăm cu nerăbdare şi interes.
Nu în ultimul rând, aş vrea să remarc ilustrarea superbă a volumului, cu fotografii ale autoarei realizate în Roma, în care imaginile păsărilor se contopesc simfonic cu maiestuozitatea lipsită de timp a marmurii. Deopotrivă, o încântare livrescă şi imagistică.
Editura Emma;
Anul apariției: 2015;
Ilustrațiile din volum: 9 septembrie 2015, Roma, Ponte Sant’ Angelo & Piazza Navona;
Nr. pagini: 414 pagini.
