Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, de Andrei Cornea

Ţimţum. Momentul în care Dumnezeu, Lumina Infinită, se retrage din Univers, se concentrează într-un singur punct pentru a face loc creaţiei sale. Calităţile infinite se ascund pentru a face loc calităţilor finite. Doar o rază subţire de lumină divină este eliberată, ea curge ca o cascadă umplând cele zece vase, cele zece Sefirot. Slăbite de haos, Sefirot nu rezistă, se sparg, iar lumina se risipeşte în lume după care, împuţinată, se întoarce în matcă. În urma ei, kelipot, cioburile vaselor sparte, devin materia obscură din care se construieşte lumea noastră. Iar fiecare kelipa ascunde o scânteie prizonieră, răpită din acea rază primordială. Scânteile divine ţinute captive înseamnă un Dumnezeu diminuat, incomplet, iar aici intervin cunoscătorii acelei ştiinţe secrete, cabaliştii, care

„…prin ritualuri, penitenţă şi meditaţie, se ostenesc să le recupereze şi să le elibereze, pentru a ajuta la mântuirea lumii, ba chiar la vindecarea şi repararea lui Dumnezeu.”

În toamna anului 1648, către mijlocul barocului secol 17, un tânăr rabin cabalist din Smyrna a visat că este Mesia. Misiunea lui era să creeze Tora de lumină și să salveze lumea. Șabbatai Ţevi, rabinul torturat de complexe, de o fire excentrică și excesivă și de imposibila misiune care pare să-i fi fost hărăzită, găsește metoda de a o îndeplini pornind de la spusele din Talmud : ”voi face binele păcătuind”. Clădește pe acest percept o religie a clandestinității și a devierii de la normă, de la rit.

Romanul ne poartă în jurul Mediteranei, pe drumurile lui Şabbatai, proscris, dar care îşi găsește discipolii, profetul şi soţia, pentru a ajunge regele evreilor. Personalitatea sa fascinantă are parte de un destin pe măsură.

Tradiţiile, contextul istoric, regulile iudaismului sunt toate importante pentru a înţelege transgresiunile lui Şabbatai, culminând cu cea mai gravă, apostazia, convertirea la Islam, în ciuda căreia acesta reuşeşte improbabila performanţă de a-şi convinge coreligionarii de misiunea lui, şi asta mai degrabă vexându-i decât atrăgându-i cu miracole. Autorul se înhamă la complicata sarcină de a ne face să înţelegem vastele şi detaliatele reguli ale religiei mozaice şi să ne familiarizăm cu o terminologie, vai, atât de străină pentru goim. Am reţinut, în sfârşit, care sunt evreii sefarzi şi care cei așkenazi, am înţeles de ce incantațiile hipnotice ale lui Şabbatai care a atras comunitatea în a rosti numele secret al lui Dumnezeu erau un sacrilegiu, de ce ziua de 9 Av, o zi de post şi doliu pentru toţi evreii, este în același timp o zi a speranţei, pentru a da câteva exemple.

Roman în roman, povestea lui Şabbatai se împleteşte cu cea a ultimilor săi urmaşi, evreii islamizaţi pe care turcii îi numesc dönmeh, convertiţi, iar evreii îi numesc minim, eretici. În Salonicul anului 1924, se afirmă tot mai mult naţionalismul, apar comunismul şi sionismul, iar viaţa odinioară liniştită a comunităților de turci, greci şi evrei este tulburată în profunzime. În urma Convenţiei pentru schimbul de populaţii, toţi musulmanii trebuie să părăsească oraşul în timp ce ortodocşii din Turcia sunt, la rândul lor, expediaţi în Grecia. Doctorul Mehmet Akif, dönmeh în pragul deportării, îi încredinţează prietenului său grec, Spiros Philippidis, ”un voltairian mai presus de superstiţii”, istoria secretă a lui Şabbatai.

”…tu nu ştii. Și de fapt nimeni, în afară de noi, sau chiar numai de mine, nu ştie anumite lucruri.”

În timpul amănunţitei sale confesiuni, istoria veche de 200 de ani se împleteşte misterios cu întâmplările familiei lui Spiros, punând la grea încercare convingerile raţionaliste ale prietenului, care, imprudent, a acceptat să devină depozitarul subversivei poveşti. De ce spun ”subversivă”, să viziteze binevoitorul cititor pagina 43 a acestui roman istoric, pentru a afla.

Ei da, titlul menţionează că este vorba despre un roman istoric. Este istoric, într-adevăr, dar m-am întrebat dacă este chiar un roman? Se pare că întrebarea nu l-a ocolit nici pe Autor (prezent în roman, mereu gata să ne dea o mână de ajutor) care ne explică în postfaţă:

”Autorul și-a permis să amestece în ea (această carte) mai multe genuri literare. Astfel, a scris un text care este, câte puţin, istorie, dialog filozofico-teologic, roman şi comentariu politic, unde partea ţinând de ”fapte”, aceea de interpretare a ”faptelor” şi aceea de imaginaţie liberă sunt amestecate până la relativa indistincţie pentru un ochi neavizat.”

Îmi place să citesc despre aceste grupuri marginale, catarii, mozarabii, dönmeh, convingerile cărora, alături de presiunea majorității, îi plasează undeva pe marginile friabile ale istoriei, gata să se prăbușească sub ei, să-i arunce în apa Sambatyonului, de unde, câte un binevoitor Autor îi readuce în luminile rampei. E o plăcere care amestecă gustul pentru exotic, simpatia pentru cei lipsiţi de şansă, senzația de a ridica un văl şi a afla un secret.

Sfârşitul romanului este superb. Îmi pare un groaznic păcat să dezvălui prea mult despre o carte, dar cred că e în spiritul ei să păcătuiesc puţin. Mai ales că împleteşte atât de delicat sfârşiturile cu începuturile. Mi-aduce aminte de o foarte scurtă povestire de Ray Bradburry, ”Ultima noapte a omenirii”, în care doi soţi care ştiu (tot dintr-un vis) că e ultima lor seară, a lor şi a lumii, o petrec făcând toate acele gesturi mărunte şi cotidiene cu care orice om îşi încheie oricare zi obișnuită. Şi mă face să cred că păcatul Evei nu poate să dispară decât cu ultimul povestitor. Pentru că e blestemul care ne defineşte, care e armă şi pavăză şi, în ultimă instanţă, consolare. Păcatul de a şti.

Sursa foto: ziaristionline.ro

Editura Humanitas;