Ce se întîmplă cînd într-un sat din vecinătatea Bucureştiului un pădurar organizează orgii în dricul bisericii, un interlop sîngeros deschide un salon de masaj erotic şi un copil hermafrodit atrage în jurul lui roiuri de lăcuste? Cum devine un preot de ţară un as al resuscitării? Poate un copil crescut printre găinile şi gunoaiele din bătătură, urît şi timid, să devină un mare afacerist, cu mult succes la femei? Cum poţi omorî zeci de oameni şi tot ce se alege de ei să fie un cîmp cultivat cu tutun? Ce legătură există între deschiderea unei fabrici elveţiene pe un islaz şi creşterea apetitului sexual al angajatelor de acolo? Răspunsurile la întrebările de mai sus le puteţi găsi în 8, roman ce inventariază păcatele disfuncţionalei familii Mocoiu şi care se sprijină pe o alegorie biblică scrisă într-un registru realist-noir.

Tudor Ganea (n. 1983, Bucureşti) este arhitect. A debutat în 2016 cu romanul Cazemata (Polirom), pentru care a primit premiul „Tînărul prozator al anului 2016”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei Observator cultural, premiul „Nepotu’ lui Thoreau” (debut) şi a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). Este prezent în antologia European First Novel Festival (Budapesta, 2017). În 2017 i-a apărut cel de-al doilea roman, Miere (Polirom), distins cu premiul „Tînărul prozator al anului 2017”, iar în 2018 a publicat cel de-al treilea roman, Porci (Polirom). Fragmente din romanele sale au fost traduse în limbile maghiară, turcă, italiană, franceză, spaniolă şi engleză.

*****

În ultima zi a acelui septembrie, după săptămâni întregi în care privise fascinat oglindirea peisajului, Vasilică își dezbrăcă hainele, se urcă pe acoperișul garajului și sări. Apa îi intră în urechi și îi amplifică în timpane sunetul bulelor ce se ridicau spre suprafață. Le simți alunecându‑i pe piele, gâdilându‑l, strecurându‑i‑se pe la subraț și mângâindu‑i omoplații. Deschise ochii și văzu bobițele strălucitoare de aer ce urcau cu sfârâit de apă minerală, gâdilându‑i clitorisul ce‑i ajunsese de mărimea unei curmale. Ameți. Miile de bule clocoteau în jurul lui, i se desprindeau de pe trup și apa din preajma sa păru să capete limpezime, de parcă săritura lui adusese un ghem de lumină ce acum se dezintegra ca o pastilă efervescentă în adâncul tulbure. Nu atinse mâlul de pe fund. Simți răceala apei din adânc, zvâcni din picioare și porni spre suprafață. Ieși lângă o imensă frunză de lotus și inspiră puternic. Avea urechile înfundate și tâmplele îi zvâcneau. Simți cum apa călduță i se scurge din urechi și sunetele pădurii devin din ce în ce mai clare. Stătu un timp așa, înotând câinește, cu apa clipocindu‑i sub bărbie, apoi se răsuci și rămase în pluta. Își depărtă mâinile de trup, trase aer în piept și miji ochii. Privea cerul și plutea pe spate pe lacul ce își rearanja în jurul lui pelicula de impurități. Încremenit într‑o nemișcare totală, părea un înecat răsărit din adânc. Curentul slab îl purta prin ochiuri de brădiș ce‑i schimbau traiectoria, i se lipeau de piele și îl încolăceau cu ierbăraia lor udă și țepoasă. Între insulele de brădiș, trupul său rahitic tăia cărări prin caimacul de mătasea‑broaștei. În scurt timp, pelicula verde ce acoperea luciul apei era brăzdată de zigzagurile lăsate de Vasilică în urma lui. Devenise parte din acea reflexie pe care acum o perturba în naufragiul său lin, amestecându‑i culorile, tulburând‑o.

La finalul zilei apărea pe islaz, cu soarele roșu al apusului bătându‑i în ceafă și târând în urma lui minciogul plin de pești. Ieșiți din galeriile de fier ce‑și împleteau bolțile de sârmă pe deasupra capetelor, Onu și Ina își vedeau fratele străbătând pășunea din fața pădurii și pășind prin ierbăraia plină de lăcuste. La început nu băgară de seamă, însă la o privire mai atentă cei doi observară că insectele nu săreau din calea lui, ci pe el.

Vasilică intră în curte cu hainele pline de lăcuste. Simțindu‑l, marea de găini îl lua cu asalt în preajma serii, atunci când copilul își scutura hăinuțele în fața casei. Lăcustele zburau pretutindeni, iscând o mare agitație și hărmălaie printre găinile și puii ce se puneau pe ciugulit. Cotcodăcelile, forfota și ninsoarea de fulgi ce se așternea peste munții de fier vechi anunțau faptul că Vasilică s‑a întors de la baltă.

— Ia vino, tăticu’, să‑l vezi p‑ăsta! îl chemase într‑o zi Onu pe Gelu și i‑l arătase pe furiș pe Vasilică.

Copilul stătea în fund, cu spatele rezemat de carcasa unui frigider ruginit. În fața lui, aliniați ca la spectacol, câteva zeci de pui. Vasilică întinsese o mână în față și ținea palma deschisă, ca la cerșit. La intervale scurte, în palmă îi ateriza câte o lăcustă, pe care copilul o expedia printr‑un bobârnac spre cârdul de păsări. Recitalul dură minute bune, timp în care Onu și Gelu priviră cu gurile căscate, ascunși după un turn de cauciucuri puse unele peste altele.